Are 87 de ani, o pensie de numai 1.280 de lei și o meserie pe care o practică de când era copil. Coase ii și cămăși populare, primește comenzi, merge la piață și continuă să muncească, pentru că, spune ea, i-ar fi mai greu să stea degeaba. Povestea bătrânei, surprinsă de Luis Popa în proiectul „Hoinar prin România”, este o lecție despre muncă, demnitate și dragostea pentru tradițiile românești.
Într-o lume în care lucrurile sunt făcute tot mai repede, iar hainele se cumpără de cele mai multe ori din magazine, o femeie de 87 de ani continuă să coasă, cu răbdare și pricepere, ii și cămăși populare. Fiecare cusătură poartă cu ea ani de muncă, amintiri și o pasiune care nu s-a stins nici la această vârstă. Bătrâna a fost întâlnită de Luis Popa, în cadrul proiectului „Hoinar prin România”, iar discuția cu aceasta dezvăluie povestea unei vieți în care munca nu a fost doar o necesitate, ci și un mod de a merge mai departe, indiferent de greutăți.
Întrebată de când lucrează ii, femeia răspunde simplu, fără să facă un lucru extraordinar din ceea ce știe să facă atât de bine: „De când mă știu! Am 87 de ani și lucrez și acum”.
Două luni de muncă pentru o ie cusută cu migală
Când este întrebată cât timp îi ia să facă o ie, răspunsul ei îi surprinde pe cei care nu cunosc câtă muncă se ascunde în spatele unei piese tradiționale. Aproximativ două luni sunt necesare pentru realizarea unei astfel de cămăși. Este o muncă migăloasă, care cere răbdare, atenție și îndemânare. Iar femeia nu a învățat această meserie ieri sau alaltăieri. A început de mică, într-o perioadă în care viața nu i-a oferit întotdeauna șansa de a alege drumul pe care și l-ar fi dorit.
„Am învățat să lucrez de mică. Mi-a părut rău că nu am putut să merg mai departe cu școala, dar am învățat să cos și am continuat să muncesc”, povestește aceasta.
A lucrat și în confecții, timp de 22 de ani, iar experiența acumulată de-a lungul vieții a ajutat-o să-și păstreze îndemânarea și să ducă mai departe o meserie pe care tot mai puțini oameni se încumetă să o învețe.
„Dacă n-aș lucra, mi-ar fi greu să stau”
La 87 de ani, munca nu este pentru ea doar o sursă de venit. Este și felul în care își umple zilele și își păstrează rostul. Deși a trecut prin probleme de sănătate și a fost operată la ochi, femeia continuă să coasă atât cât îi permite vederea.
„Nu mi-e greu să lucrez. Dacă n-aș lucra, mi-ar fi greu să stau. Chiar dacă am avut probleme cu vederea, tot continui să lucrez”, spune bătrâna.
Cuvintele ei spun multe despre o generație obișnuită să muncească fără să se plângă, să găsească soluții și să meargă înainte chiar și atunci când viața nu este deloc ușoară.
Coase pentru copii și își vinde lucrul în piață
Munca femeii nu a rămas ascunsă în gospodăria sa. Oamenii o caută, îi dau comenzi și îi cer să le confecționeze costume și cămăși populare, inclusiv pentru copii și elevi. De-a lungul timpului, a lucrat pentru oameni din sat și pentru familii care și-au dorit haine tradiționale făcute cu grijă. Dragostea pentru cei mici ocupă un loc aparte în sufletul ei.
„Mi-s dragi copiii. Am făcut costume pentru copii, pentru elevi și pentru oamenii din sat. Cine are nevoie de mine mă caută și eu încerc să-l ajut”, povestește femeia. Pe lângă comenzile pe care le primește, merge și la piață, unde își vinde produsele. Nu cere însă sume mari pentru munca sa. Spune că vrea să le ofere oamenilor lucruri frumoase, la prețuri pe care și le pot permite. Un costum popular ajunge la aproximativ 1.200 de lei, în condițiile în care realizarea lui presupune multă muncă și săptămâni întregi de răbdare. „Eu le dau mai ieftin, pentru că sunt bătrână și nu am nevoie de foarte mult. Vreau să se bucure oamenii de ceea ce lucrez”, spune aceasta.
Are patru copii și 13 nepoți. Dorul de cei plecați în străinătate o apasă
Dincolo de muncă și de dragostea pentru cusut, povestea femeii ascunde și tristețile unei vieți în care familia a fost mereu importantă. Are patru copii și 13 nepoți, însă unii dintre cei dragi au plecat în străinătate, iar distanța a devenit o durere greu de dus. Trei dintre nepoții săi sunt în Anglia, iar bătrâna spune că nu i-a mai văzut de multă vreme. Le-a trimis însă cămășuțe lucrate de mâinile ei, ducând astfel o parte din dragostea și priceperea sa dincolo de granițele țării.
„Le-am trimis cămășuțe. Mi-e dor de ei, dar asta este viața. Au plecat în străinătate și nu avem ce face”, mărturisește femeia. Sunt cuvinte simple, dar care vorbesc despre una dintre realitățile dureroase ale multor familii din România: părinți și bunici rămași acasă, cu dorul celor plecați departe.
O meserie pe cale să se piardă
Poate cea mai mare tristețe a bătrânei nu este oboseala și nici vârsta, ci faptul că tot mai puțini tineri sunt interesați să învețe să coasă ii și costume populare. Nici măcar nepoatele sale nu au ales această meserie, fiecare urmându-și propriul drum profesional. Femeia spune că există foarte puțini tineri care își doresc să deprindă meșteșugul, iar acest lucru o face să se gândească la viitorul tradiției pe care a păstrat-o o viață întreagă.
O ie nu se face peste noapte. În spatele ei stau săptămâni de lucru, pricepere și cunoștințe transmise, de multe ori, din generație în generație. Dacă oamenii care încă mai cunosc acest meșteșug nu au cui să-l transmită, există riscul ca o parte din această îndeletnicire să dispară odată cu ei. La 87 de ani, femeia continuă să coasă, chiar dacă nu știe cine va duce mai departe ceea ce a învățat în copilărie.
O pensie de 1.280 de lei și aceeași dorință de a merge înainte
În spatele poveștii se află și o realitate socială greu de ignorat. După zeci de ani de muncă, bătrâna spune că pensia sa este de numai 1.280 de lei. Suma este mică pentru nevoile de zi cu zi, iar lucrul manual și vânzarea produselor reprezintă o modalitate de a-și completa veniturile. Cu toate acestea, femeia nu vorbește cu amărăciune despre viața sa, ci cu o resemnare blândă, specifică oamenilor care au învățat să se descurce cu ceea ce au. „Mergem înainte. Asta e viața”, spune ea, în câteva cuvinte care rezumă poate cel mai bine întreaga sa poveste.
La 87 de ani, continuă să muncească, să creeze și să ducă mai departe un meșteșug românesc. Nu cere admirație și nici nu se consideră un exemplu. Își vede de treabă, așa cum a făcut o viață întreagă. Dar povestea ei ne amintește că în spatele fiecărei ii cusute cu migală se află nu doar un obiect vestimentar, ci și o parte din sufletul celui care a lucrat-o. Poate că uneori, cele mai frumoase lecții despre putere, demnitate și dragoste pentru tradiție vin de la oamenii care, la 87 de ani, încă se trezesc dimineața și își văd de lucru.
