Cum ştii să-ţi iubeşti neamul?
Este o întrebare care se pune din ce în ce mai rar şi la care răspunsurile sunt, din ce în ce, mai greu de găsit. Nu le avem? Nu vrem să le prezentăm? Ne e ruşine de ele?
Se împlinesc mulţi ani, de când floarea intelectualității românești târâtă în acest infern a gândit altfel și nu s-a supus tiraniei fricii. Nu a realizat cât de puternică este și cât timp va dura tirania. Ne vom opri la un moment când lumea avea alte aşteptări, alte speranţe, când a început să simtă că pământu-i fuge de sub picioare, când oamenii nu mai erau stăpâni pe brazda lor, când libertatea nu mai era respectată şi a început să li se încalce drepturile, când nu mai aveau repere spre viitor. Şi lumea debusolată a început să se mişte. De astă dată, pământul nu numai că unora le-a fugit de sub picioare, dar i-a şi înghiţit. Ce i-a determinat să se mişte? Ce a rezultat? S-a meritat sacrificiul? Sunt întrebări care sperăm să-şi găsească, parţial, răspunsul.
Colectivismul trebuia aplicat în toate sectoarele: administrație, economie, școală,…
Marea majoritate a populației nu era de acord. Țăranii care trăiau de pe urma pământului privesc îngrijorați și sunt fără apărare. În aceste momente când o dictatură din cele mai vitrege se așternea peste întreaga țară, noua rânduială s-a amestecat brutal în școală. Copiii trebuiau educați pentru a fi oamenii colectivității, pentru ca simțul colectivității să fie indestructibil.
Copiii muncitorilor și țăranilor săraci sunt preferați. Copiii de intelectuali și de bogătași sunt excluși din școli. Motivarea era simplă: ei nu se pot acomoda după felul lor de-a fi la condițiile vieții de azi. Cu toate acestea, s-au găsit și pentru ei portițe de a urma la școli. Lupta de clasă și dictatura proletariatului acționa de la vârste fragede. Au apărut povești care erau în afara realității. Membrii corpului didactic erau aceia care erau îndrumătorii tinerilor în această muncă creatoare și foarte bogată în urmări. Unii dascăli s-au acomodat, alții nu. Ultimii au trecut prin multe suferințe…Statul cel Nou și-a atins scopul…Lupta de clasă continuă…Unii au acceptat aceste principii, au devenit supuși, au executat orice comandă. Au devenit persoane destoinice ale regimului…
Am un mare privilegiu, acela de a fi în posesia multor documente deosebite, care conţin informaţii de interes. Unele au fost răsfoite de puţine persoane, dar, majoritatea abia acum pot fi citite…
Nu sunt un specialist în domeniu, dar am trăit acele timpuri şi nu oriunde, ci alături de cei care au trecut la acţiune, dar şi în prejma celorlalţi. Furtuna începuse și, cei prezentați, au intrat în ea de bunăvoie.
De aceea, ansamblarea documentelor mi-a pus multe probleme, din dorinţa de a reda realitatea şi, mai mult, de a clarifica anumite atitudini.
Am dorit să aduc la lumină adevărul despre cei care au jucat un rol în trecut, în trecutul apropiat şi cred că vor rămâne în memoria acestui trecut.
Am strâns aceste informaţii, la un loc, cu mult timp în urmă şi am trecut efectiv la treabă când tatăl meu, Gr. Pupăză, în corespondenţa sa cu Căpitanul Gr. Brâncuşi, se întreba, oare, despre noi va scrie cineva?
Şi primul care s-a încumetat să vorbească şi să scrie a fost profesorul Gheorghe Gorun, directorul Colegiului Spiru Haret din Târgu-Jiu, căruia îi aduc sincere mulţumiri.
Voi încerca să scot la iveală ceva din partea nevăzută a unei Mişcări care nu a fost una oarecare. A fost un câmp de bătălie invizibil.. .
Această Mişcare aparţine Trecutului, dar după mulţi ani a demonstrat că a fost una anticipativă.
Cum foarte multe însemnări au fost aduse la opera lui Gr. Pupăză, acestea au fost puse cu grijă în plicuri şi în dosare, nu îmi explic de ce a avut loc această convergenţă a ideilor, și încerc să le aduc la cunoştinţa celor care apreciază aceste clipe de referinţă.
De la început, îmi este deosebit de clar că subiectul este incomod şi că vor fi unii care nu privesc cu ochi buni această apariţie. Este normal.
Veți lua cunoștință cu o mașinărie care a prins în angrenajul ei mulți oameni și pe care nu i-a mai lăsat toată viața. Odată eliberați au fost păziți, permanent, pentru trecutul lor, pentru lecția de curaj, de demnitate și supraviețuire.
Elita distrusă fizic și moral.
Aceste documente pot fi capitole ale unei Mişcări Naţionale, încă nescrisă, şi capitole ale unor lecţii despre trecut, lecţii benefice pentru cei care doresc să cunoască trecutul, lecţii grele pentru unii care au avut un comportament mizerabil şi pentru care am avut grijă de a nu-i numi. Lichelele care au terorizat vârfurile societății îşi au locul lor, iar istoria nu le reţine numele. Unele elemente au devenit lichele de bună voie, iar altele constrânse.
Toţi actorii importanţi au urcat la stele. Cred că sunt îngrijoraţi de ce se mai întâmplă pe aici.
Am la îndemână însemnările celor acuzaţi de atitudine duşmănoasă, dar şi ale celor care acuză, unii dintre ei, răsplătiţi cu funcţii şi onoruri.
Mă străduiesc să încadrez aceste fapte într-un tablou plin de viaţă, dar şi de moarte.
Socotelile cu libertatea i-au urmărit toată viaţa. Nu au concurat cu nimeni şi nici nu prea mai aveau nume…Nu au primit nici felicitări…
Aceasta a fost concluzia lor şi nu numai a lor…
Au ieșit din închisoare, nimeni nu știa dacă sunt sau nu vinovați, dar ștampila a rămas pentru tot restul vieții.
Să vedem, împreună, „eforturile” făcute de organele represive ale statului şi eforturile făcute de cei ce „nu înţelegeau” noua libertate. Represiunea se înăsprea și căuta dușmani vinovați sau nevinovați.
Vorbim de fapte din trecut, dar aceste fapte fac parte din prezent, fiindcă faptele bune nu zboară la ceruri odată cu cei ce le-au înfăptuit. Şi poate stau şi la baza viitorului nostru.
Chiar dacă eram destul de firav (m-am născut în 1943), vă pot spune că nu am fost un simplu spectator, ci am trăit şi am parcurs acele vremuri dificile, aş vrea să simţiţi acest lucru şi încerc de a nu deveni comentator, decât acolo unde este cazul.
Nu este uşor să găseşti cuvinte potrivite pentru a descrie o suferinţă, când trăieşti clipele, dar mai ales pentru clipele altora…
Până la acest moment, într-un colţişor de ţară situat pe Valea Jaleşului și Valea Bistriței, o frântură din Patria cea mare, fiindcă aici se desfăşoară o acţiune temerară, unde se ascund multe comori, trebuie să ne amintim de haiducii locali, de căpitanii din oastea lui Tudor: Matei Giurgiulescu,Vijulan, Dumitraşcu Popescu, Zamfir Pirici şi alţii, de flăcăii de pe aici care au participat la asaltul Redutei Griviţa, care pentru actele de vitejie s-au întors cu brevete, de tinerii de pe aici care au răspuns prezent la confruntările din Primul şi Al Doilea Război Mondial, care au slujit viitorul până la jertfă, ale căror nume sunt înşiruite pe monumentele eroilor ridicate cu mult timp în urmă şi că toţi sunt urmaşi de moşneni din trecut, adică, urmaşii unor ţărani liberi.
În Muzeul „Gr. Pupăză” avem înşiruite şi numele celor care au luptat şi cu mare noroc s-au întors acasă, pe care sunt, tot, eroi. Dacă ar fi să însemnăm, cu o bulină, gospodăriile în care au crescut aceşti tineri, am constata că puţine gospodării rămân fără un semn. M-am gândit să însemnăm crucile din cimitir, pentru că aici s-au adunat majoritatea, dar lipsesc mulţi, care nu s-au mai întors acasă.
Toţi aceştia au avut mari aspiraţii şi acum cred că n-au fost doar aspiraţii locale, ci au fost aspiraţii româneşti şi au jucat un rol important în istoria poporului nostru, iar urmaşii le cinstesc jertfa lor supremă. Cultul eroilor este o acţiune prin care încercăm să-i înveşnicim şi nu vrem ca să rămână ostaşi anonimi, ci ostaşi care se individualizează prin propriile lor fapte, oameni care au stat permanent în preajma morţii. Şi pentru care, mai presus, a fost iubirea de Dumnezeu, Neam şi Ţară.
Tot de pe Valea Jaleşului, în jurul anului 1915, se găseau la muncă în America (SUA) 21 de arcăneni. Câţiva dintre ei nu s-au întors: au decedat sau au rămas acolo şi şi-au întemeiat familii care ne fac onoare. Cei care s-au întors acasă au fost oameni de succes. S-au întors cu mulţi dolari, şi-au construit case frumoase, au organizat petreceri de li se ducea vestea, au întemeiat bănci populare, dar, cel mai important lucru, s-au întors cu spiritul american, de organizare, participare voluntară şi de acţiune. Fiecare sat şi-a ales câte un primar, iar unele sate au ales din cei ce s-au întors din America. S-a cunoscut această schimbare de atitudine. Satele au cunoscut o dezvoltare frumoasă, prin faptul că arcănenii aveau exemple demne de urmat. Pe râul Jaleş funcţionau: 36 de mori, 74 de pive şi 7 joagăre, care furnizau o bună stare celor de pe aici. Toate, cu timpul, au dispărut, iar la Muzeu găsim părţi componente ale acestor instalaţii hidraulice. Unele instalaţii complete le găsim la Sibiu şi altele la un Muzeu din Germania.
După 23 August 1944 începe calvarul, un proces extrem de complex, un proces în care frica şi teroarea au fost principalele forţe de transformare a societăţii, care a dus la situaţii inimaginabile, pe care îl putem intitula „trecerea la o nouă formă de viaţă”, proces care produce frământări pe Valea Jaleşului.
Unele din ele le reconstituim şi le punem în circulaţie pentru a fi cunoscute şi păstrate, fiindcă a sosit momentul în care să putem vorbi despre aceste fapte, rămase consemnate în diferite documente, care constituie elemente preţioase în conturarea acestui fenomen local care se încadrează în starea naţională de spirit.
Se acumulase o stare de revoltă, stare păstrată în memoria colectivă, memorie care, cu timpul, se şterge şi care pentru unii pare o normalitate mai mult decât evidentă. Ne găsim într-o situaţie ambiguă, când trăim şi bucuria şi ura vremurilor trecute. Ne găsim într-o lume tensionată, o lume care poate fi înţeleasă de cei care au suferit sau de cei care au avut în familie persoane de la care au aflat ce-i suferinţa. Faptul că şi astăzi vorbeşti de suferinţa unor oameni care au văzut de mult ce înseamnă instaurarea, aşa zisei, puteri a proletariatului, devii un incomod pentru anumite persoane.
(va urma)
Dan Gr. Pupăză
