„Așa cum se întâmplă în calendarul popular, ziua care precede sărbătoarea propriu-zisă a Bobotezei, ajunul, este chiar mai importantă decât sărbătoarea însăși, atât prin numărul mare de practici magico-rituale, cât și prin intensitatea sacralității ce se pogoară asupra ei.
Din punct de vedere ritual, sacralitatea ei se explică prin faptul că reprezintă ultima zi a sărbătorilor de iarnă, ziua în care se fac simțite cu deosebită forță valențele magice ale perioadei necurate de douăsprezece zile deschise o dată cu sărbătoarea Crăciunului. Că este așa, ne putem da seama după numeroasele practici augurale [de prevestire] și propițiatorii [de protecție] ce se desfășoară acum, ca și în zilele precedente.
Mai mult chiar decât în prima zi a anului, în ajunul Bobotezei se purifică vitele și oamenii, se desfășoară practici de stimulare a rodului de tot felul de peste an (colindul cu Kiraleisa), sunt acționate numeroase tabuuri în vederea atingerii nivelului de bunăstare, sănătate și rod necesare peste an.
Vecinătatea unei mari sărbători creștine a făcut ca unele din actele ce o anunță (Botezul preotului) să capete o conotație magică puternică (de aici valențele faste ale agheasmei, ale fuiorului „de la crucea popei“ ș.a.).
În același timp, un obicei specific ajunurilor, deschiderea cerului (și implicit aflarea ursitei), a fost pus și el sub patronajul divinității creștine („se deschide cerul și îngerul păzitor îi spune celui de însurat încotro va fi norocul“), deși cea mai mare parte a practicilor premaritale de aflare a ursitului se desfășoară pe ascuns, pe furate, „manipulând“ elementele sacralității creștine (furtul busuiocului de la găleata cu agheasmă, trecerea preotului peste pragul ce ascunde obiectele magice etc.)”.
Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român
