Credinţa ortodoxă este strâns legată şi de ceea ce înseamnă viaţa monahismului, iar vocaţia monahală are sens şi valoare tocmai pentru că este parte a Bisericii dreptmăritoare. Iar, dacă avem în vedere AKEDIA sau «duhul trândăviei» din binecunoscuta rugăciune a Sfântului Efrem Sirul,cel care o consideră «starea de paralizie a tuturor puterilor sufletești» și care în bună măsură priveşte conceptul psihologic de deprimare, aceasta este una dintre maladiile duhovnicești cele mai severe ale lumii contemporane. De la Sfinții Nicodim Aghioritul, Paisie Aghioritul, Macarie de la Optina, Teofan Zăvorâtul, până la Avva Evagrie Ponticul şi la numele cunoscute ale duhovniciei contemporane, în aceste rânduri ne orientăm spre o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate și asupra «medicamentelor» duhovnicești pe care le propune spre tămăduire tradiția Bisericii. Akedia este înțeleasă de către Părinții ascetici ca o formă de tocire a simțurilor duhovnicești, care vizează în cele din urmă îndepărtarea de Dumnezeu, însemnând cea mai apăsătoare şi cea mai grea de îndurat patimă considerată ca faţa duhovnicească a deprimării, dintr-o perspectivă ortodoxă completă asupra acestei probleme de mare însemnătate şi asupra «medicamentelor» duhovniceşti pe care le propune. Akedia este o patimă descrisă în literatura duhovnicească ortodoxă ca o amorţire şi o vlăguire a sufletului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, există în akedie un sentiment de insatisfacţie vagă şi generală, astfel încât pe omul aflat sub semnul stăpânirii acestei patimi, nu îl mai interesează lumea din jurul său, akedia devenind paralizarea sufletului şi slăbirea minţii. În esenţă, akedia este lene şi plictiseală, dar şi sila de viaţă, un fel de toropeală, descurajare, lehamite, nepăsare, somnolenţă, dormitare şi o îngreunare a trupului, ceea ce înseamnă că tristeţea şi akedia sunt două patimi sau boli spirituale îndelung cercetate de ascetica noastră creştină!
Akedia este mai legată de lenevie, de moleşirea duhului şi a trupului…
În general, akedia este văzută drept o moarte a sufletului şi spre deosebire de alţi demoni care încearcă să atragă sufletul spre orientarea în decădere, pentru că omul cuprins de akedie nu mai este interesat de nimic, totul pare lipsit de sens, nu mai aşteaptă nimic de la viaţă, i se pare că totul nu are nici un rost şi aflat în această stare a decăderii, omul îşi poate căuta în multe chipuri mângâierea! Aşadar, faţă de întristare, akedia este mai legată de lenevie, de moleşirea duhului şi a trupului, iar, nu întâmplător, Sfinţii Părinţi asociază akedia cu gândurile care plecând de la trândăvie îndrăznesc să murmure uşor! Cauzele akediei au fost analizate de către Sfinţii Părinţi şi de către teologii contemporani, iar, Sfântul Macarie de la Optina indică necredinţa ca fiind o cauză importantă, însă, unii dintre Sfinţii Părinţi arată că sursa fundamentală a patimei akediei este lucrarea demonică. Totuşi, aceasta are nevoie de un climat favorabil, de un teren prielnic, iar, potrivit Avvei Evagrie Ponticul, acest climat poate fi favorizat de slăbiciunea faţă de plăceri, mai ales dacă trândăvirea este lenevire a sufletului, iar «de lenevit se leneveşte sufletul bolnav de iubirea plăcerilor», a înclinaţiilor hedoniste! Sfântul Ioan Scărarul aminteşte câteva provenienţe ale akediei, printre care: multa vorbire, osteneala peste măsură, nesimţirea sufletului, uitarea de cereştile bunătăţi, plăcerea trupească, iar câteodată faptul ca nu este în sufletul omului frica de Dumnezeu, ci, mai degrabă, trufia şi iubirea de sine!
Oamenii necredincioşi se află într-o stare de akedie foarte chinuitoare!
Amintind care sunt patimile principale, Sfântul Grigorie Sinaitul foloseşte în loc de «akedie» termenul de «lenevie», fiind vorba despre lenea care se manifestă în privinţa lucrurilor duhovniceşti. Pentru că din comoditate sau invocând motive ocupaţionale, omul nu doreşte să meargă la biserică, nu vrea să se roage, nu vrea să citească Sfânta Scriptură şi, în general, să facă eforturi pentru sufletul său! De multe ori, nu vedem cât de multe patimi sunt în sufletul nostru şi cât de multe avem de făcut ca să ni-l curăţim de păcate, mai ales că unii consideră cauza fundamentală a akediei chiar «ego»-ul bolnav al omului, care îl provoacă pe acesta la o luptă epuizantă cu sine însuşi! Akedia apare frecvent pe fondul sentimentului lăuntric de ambiţie nesatisfăcută, precum şi al statului degeaba şi al pierderii timpului, mai ales că această pustietate lăuntrică devine consecinţa orientării omului spre plăcerile pământeşti şi senzuale, însoţite de trecerea în planul second a conţinutului moral şi duhovnicesc al vieţii creştinului! În acest caz, necazurile şi suferinţele devin pentru om un lucru respingător, absolut inutil şi chiar dezgustător! În mod practic, putem vorbi despre o urmare logică a filosofiei hedonismului, a vieţii «după plăcerea inimii», spre care năzuiesc foarte mulţi oameni în zilele noastre! În profunzimea lui, păcatul akediei provine din excesiva preocupare pentru propria persoană, cu propriile trăiri, cu propriile insuccese, rezultatul fiind până la urmă stingerea dragostei faţă de cei din jur, indiferenţa faţă de suferinţele celorlalţi, incapacitatea de a te bucura de bucuria celorlalţi, mai ales că ia naştere invidia păcătoasă! Deosebirea fundamentală dintre akedie şi întristare constă în aceea că akedia nu are nici un motiv clar precizat, manifestându-se ca «o tulburare iraţională a minţii», iar, dacă nu are un motiv clar, aceasta nu înseamnă că este lipsită de orice cauză! Pentru a sintetiza semantica akediei, aceasta face trimitere la pierderea credinţei sau a puţinătăţii de credinţă. Ca urmare a pustietăţii din suflet, oamenii necredincioşi se află adeseori într-o stare de akedie foarte chinuitoare, chiar dacă serveşte drept o chemare şi un stimul spre pocăinţă! Oamenii încercaţi de această patimă, să nu creadă că se va găsi pentru ei vreun mijloc de eliberare de acest duh al akediei, până când nu se vor întoarce pe calea dreptăţii şi nu se vor îndepărta plăcerile deşarte şi bucuriile pământeşti care nu pot umple niciodată golul din inimă! Sufletul nostru e mai important decât întreaga suită a plăcerilor deşarte, mai ales că pe măsură ce trece timpul, bucuriile trupeşti îşi pierd puterea de a distra(ge) şi de a încânta sufletul, transformându-se în surse de apăsare sufletească şi de plăcere trupească! Iar, sufletului care nu ştie că şi faptul de a pătimi cineva pentru Hristos e unul din darurile Duhului, nu va înţelege conţinutul akediei, fiindcă nouă ni s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credem în El, ci şi să pătimim pentru El, aşa cum spune Apostolul Pavel! De aceea, fericit este bărbatul care rabdă ispita akediei şi păcatul trândăviei, căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El, mai mult decât pot să iubească plăcerile vieţii! În concluzie, la baza akediei stă concepţia greşită a omului despre păcatele trecute cu vederea, acordând o atenţie prioritară virtuţilor, posibilităţilor şi realizărilor personale, mai puţin relaţiilor cu Dumnezeu şi cu semenii, ceea ce conduce la declinul sufletesc, însoţit câteodată de plâns şi de suspine amare, mai mult ca o supărare şi o nemulţumire faţă de toţi şi toate!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
