Fiindcă problematica de faţă este una de strictă actualitate, continuăm tema akediei, care este în mod obişnuit şi frecvent provocată de nesiguranţa deciziilor, manifestându-se prin aceea că omul aruncă întreaga responsabilitate pentru suferinţele sale pe seama altora, chiar pe Bunul Dumnezeu, iar despre sine cârcotaşul crede că suferă nevinovat şi se plânge tot timpul, reproşându-le vrute şi nevrute acelora care nu sunt de părerea lui! De multe ori, îi consideră pe aceştia că sunt vinovaţi pentru că el suferă şi «vinovaţii fără vină» sunt destul de mulţi, pe măsură ce individul se adânceşte şi mai mult în păcatul cârtirii şi al înrăirii sufleteşti! Prin îndoială cârtitoare se manifestă infantilismul duhovnicesc şi psihologic, deoarece individul cu pricina refuză să accepte responsabilitatea pentru faptele sale, nu acceptă să vadă că tot ceea ce i se întâmplă este urmarea firească a acţiunilor sale, datorită alegerilor sale, iar, în loc să recunoască ceea ce este evident şi normal, începe să caute vinovaţi, în mod paradoxal, Vinovatul fiind considerat Însuşi Dumnezeu! Prin extinderea problematicii, akedia este asociată şi cu trufia, deznădejdea devenind chiar «fructul» trufiei! Deznădejdea scoate în evidenţă necredinţa şi iubirea de sine, iar, cel ce nădăjduieşte în sine, nu se va elibera de păcat prin pocăinţă! Dacă se întâmplă în viaţa trufaşului vreun lucru care-i dă în vileag neputinţa şi lipsa de temei a încrederii lui în sine, imediat cade în akedie şi în deznădejde, iar, acest lucru se poate întâmpla din cauza orgoliului lezat, când vede că egalii lui sunt mai bine trataţi decât el, precum şi din cauza strâmtorărilor vieţii de toate zilele! Desigur, omul smerit care nădăjduieşte în Dumnezeu, ştie că El nu-i va trimite încercări mai presus de putere, de aceea, nu cade în akedie nici măcar în cele mai grele împrejurări, pe când trufaşul, care nădăjduieşte în sine, atunci când se vede într-o situaţie grea pe care nu are puterea să o schimbe, imediat cade în akedie, crezând că dacă el nu poate îndrepta ceea ce s-a întâmplat, înseamnă că nimeni nu poate face acest lucru, mai ales că se mâhneşte şi se irită pentru că aceste împrejurări i-au arătat slăbiciunea lui, lucru pe care trufaşul nu-l poate accepta cu bunăvoire!
Akedia însoţeşte, practic, orice dorinţă păcătoasă nesatisfăcută!
Pe fondul unor ezitări şi al unor neîmpliniri de tot felul, akedia însoţeşte, practic, orice dorinţă păcătoasă nesatisfăcută, dacă omul nu renunţă la ea dintr-un motiv sau altul! Sub cupola pasivităţii, akedia sporeşte în sufletul omului deprimarea, dorinţele concrete îşi pierd importanţa şi reuşita rămâne doar o stare sufletească ce caută, pentru a se autoîntreţine, tocmai dorinţele a căror împlinire este imposibilă! De aceea, akedia e ca o stare pasivă a compromisului, iar, cu cât omul s-a cufundat în ea de mai multă vreme, cu atât îi este mai greu să iasă, iar, starea aceasta pune stăpânire atât de profund pe om, încât, chiar şi la începutul zilei, poate apărea la el o somnolenţă care este determinată nu de necesitatea fiziologică a omului de a dormi, ci de dorinţa lui de a nu se trezi şi de a nu se conecta la viaţa care, după cum ştie dinainte, nu va fi ceea ce vrea el şi aşa cum ar vrea el să fie! Unii specialişti în psihologia socială subliniază faptul că este vorba despre «o boală a clasei de mijloc», a personalităţilor ambiţioase, care absolutizează importanţa realizărilor şi succeselor proprii şi care îşi trăiesc foarte dureros eşecurile faptelor lor! Se pare că akedia îi atacă uneori şi pe oamenii credincioşi, însă din alte motive, cauzele akediei sunt numeroase, atât în frământările interiorităţii omului, cât şi în manifestările faptelor sociale, aşa cum ar spune Émile Durkheim, dacă akedia mai înseamnă nestatornicie şi dezordine! Demonul akediei, care se mai numeşte şi «demonul de amiază» reprezintă cel mai apăsător sentiment al trândăviei, mai ales dacă dă târcoale sufletului omului până la ceasul al douăzecişipatrulea! Din «somnul raţiunii» şi din întunecimea sufletului, mentalul trândavului face ca soarele să-i pară că abia se mişcă sau chiar că stă în loc, iar ziua parcă ar avea treizecişitrei de ore! Deodată, îl ţintuieşte pe trândav cu ochii pe ferestre, împingându-l să iasă afară din casă, pentru a cerceta dacă soarele mai are mult până la ceasul al nouălea, ori să-şi poarte privirile roată-împrejur după vreun arbore care face umbră! Pe lângă acestea, akedia îi stârneşte trândavului ură faţă de locul unde îşi duce viaţa, faţă de viaţa însăşi şi faţă de lucrul cu mâinile, precum şi pentru faptul că iubirea i-a părăsit pe oameni, că peste tot predomină duşmănia, că cel nevoit nu mai are pe cine să cheme în ajutor. Iar, dacă în zilele cu pricina, cineva l-a întristat pe cel rătăcit, demonul profită ca să-i sporească ura faţă de sine şi faţă de semeni, poate chiar faţă de Dumnezeu!
Pentru omul trândav, akedia vine în urma propriilor lui «silinţe»
De cele mai multe ori, în sufletele curate şi apropiate de desăvârşire trândăvirea poate lua naştere din părăsirea lor pentru o vreme de către harul lui Dumnezeu, mai ales că starea harică este cea mai fericită, doar pentru frica celui ce se află în ea, ca să nu i se suie îngâmfarea la cap! Pentru omul trândav, akedia vine în urma propriilor lui «silinţe», harul depărtându-se câteodată, lăsându-l pe semenul său ca să se descurce singur Atunci, pentru sufletul sfânt e ca şi cum s-ar lăsa miez de noapte în miezul zilei, pentru că în el se face întuneric, răceală, amorţeală şi deznădejde! Această trândăvire se întâmplă şi în urma lucrării duhului întunericului, iar, dacă nu poate amăgi cu bunătăţile şi plăcerile lumii sufletul care merge către cer, diavolul, vrăjmaşul mântuirii, se foloseşte de mijlocul vicleniei, aducând trândăvire asupra omului însuşi! Într-o asemenea stare, sufletul e ca un călător asupra căruia s-au abătut pe neaşteptate beznă şi ceaţă, fiindcă nu vede nici ceea ce e înaintea sa, nici ceea e în urma lui, deci, nu ştie ce să facă şi atunci cade în nehotărâre. O cauză însemnată a trândăvirii este firea noastră decăzută, necurată, istovită, amorţită de păcat. Pentru că atâta timp cât lucrăm potrivit iubirii noastre de sine, atâta timp cât suntem plini de duhul lumii şi de patimi sufleteşti şi trupeşti, firea aceasta este în noi, dar, dacă se schimbă orientarea vieţii, dacă se trece de pe calea largă a lumii pe calea îngustă a lepădării de sine creştine, dacă omul se va îndrepta spre pocăinţă şi spre îndreptarea de sine, va descoperi îndată golul din suflet, se va da în vileag neputinţa duhovnicească, se va face simţită amorţirea inimii. Până când sufletul nu va reuşi să se umple de duhul nou al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, duhul trândăvirii este cu neputinţă de ocolit, pentru că acestui fel de trândăvire îi sunt supuşi mai ales păcătoşii după întoarcerea lor la Dumnezeu! Să fim foarte atenţi, pentru că un fel atipic şi molipsitor al trândăvirii duhovniceşti este insuficienta activitate şi cu atât mai mult încetarea ei, mai ales că încetând să-şi mai folosească puterile şi capacităţile, sufletul îşi pierde vitalitatea şi vioiciunea, se moleşeşte, se instalează golul lăuntric, nemulţumirea şi renunţarea! Akedia poate veni şi din împrejurări întristătoare din viaţă, cum ar fi moartea rudelor şi a celor dragi, pierderea cinstei, averii şi alte întâmplări nefericite, toate acestea fiind însoţite de necazuri şi neplăceri. Totuşi, potrivit legii firii noastre, întristarea trebuie să se micşoreze pe măsură ce trece timpul, dar, omul trebuie să folosească toate mijloacele ce-i sunt la îndemână pentru a se însufleţi şi a nu cădea pradă întristării! În singurătate, akedia poate veni şi de la anumite gânduri întunecate şi apăsătoare, când sufletul ia aminte prea mult la ele şi nu priveşte lucrurile în lumina credinţei şi a Evangheliei! În fine, un izvor al trândăvirii sufleteşti pot fi unele stări de boală a trupului, mai ales a anumitor mădulare ale acestuia, fiindcă «boala, întristarea şi suspinul» fac parte din natura umană!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
