În Gorjeanul de marți, 13 mai 2025, anul XXXV, nr. 9179, pag. 2 anunțam un „proiect de transvaluare comparatistă a poeziei argheziene”. Lansând acest „manifest” literar-hermeneutic, îl încep, cum se și cuvine, cu primele două volume de versuri editate de Mitzura Arghezi și Traian Radu, cu o prefață de Eugen Simion, la editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, în 2017, în 14 volume, prin Muzeul Național al Literaturii Române, într-o serie de „Opere”, monumentală.
Dar cine este misteriosul Arghezi care a mărturisit că vine din lumea țărănească a Gorjului? Despre care Garabet Ibrăileanu nu știa ce să creadă: se află în fața unui geniu sau a unui dezaxat? Care a intrat și a ieșit din mănăstire, a fost de două ori la închisoare, a fost suspectat de pornografie, iar Miron Radu Paraschivescu l-a denunțat ca fiind „rău credincios, rău cetățean și mincinos tovarăș”, socotindu-l „eroarea și rușinea” unei generații; apoi impostorul A. Toma i-a luat locul cuvenit lui Arghezi în Academia Română, în urma unui articol publicat în „Scânteia”, în 1948, fiind scos și din câmpul literar.
Proiectul meu are în vedere școala poetică argheziană, în cadrul căreia au fost reînnoite marile mituri ale culturii și civilizației de la Homer și Platon încoace, limbajul liric a fost revoluționat prin chtonism, avangardism, geniu verbal, singur și pieziș, dar gospodar, familist, bun părinte, afectuos soț, refractar la atacurile mârșave într-o vie îndârjire.
Mitologiei cărții i-a contrapus-o pe cea a lucrurilor simple, asociată cu miracolul cuvântului, cu aducerea în geometria pură a formelor, a sensurilor profane, izvoarelor murdare, mucegaiurilor insalubre, violenței sexuale, culorilor brute ale realului social-politic etc.
Dar să vedem în ce constă europenitatea poeziei argheziene? Oare prin faptul estetic de a fi luat din pisc noroi ca să zămislească marea sa fantomă de reverie, umbră și aromă și s-o pogoare vie printre noi, (re)cititorii de azi?
Sau printr-o gratuitate declarată a creației lirice de un onirism placentar al unor capodopere indiscutabile? Prin resuscitarea „graiului oprit” în „albele tipare”? Prin a fi preluat forța eminesciană și rostul sublim al poeziei fiindu-ne mai scumpă „prin cele ce nu știm”? Prin împătrirea visului din noi, cei priveghind la continuitatea modernismului?
Dar să dau răspunsul cuvenit acestor „întrebări dificile”. E firesc să transvaluez limpezimea și puritatea poeziei argheziene răsădite-n apusul care se încheagă pe boltă ca să hrănească transcendența cu psalmi nemuritori, ca să ungă osemintele cu miere și ceară, ca să ne determine să ascultăm cum harul a trecut până și prin cartofii lehuzi „virginal, candid și holtei, dumnezeiește”; totodată să auzim povești grăite de rapsozi „într-o limbă barbară” – aceea pe care Umberto Eco a nostalgiat-o în căutarea Limbii Perfecte.
Ca poet european, Tudor Arghezi a ținut cont în primul rând de regimul transfigurării, în numele căreia femeia iubită miroase „ca marmura și apa din fântână”, „peste minunile puțin înțelese”; blagian și rilkean, poetul „cuvintelor potrivite” aduce un imn iubirii din care „sugând mierea cărții”, ochii miresei puși la slove și cuvinte ca niște albine albastre, însetate de mirodeniile sfinte, s-au îmbătat cu ea.
A mai ținut cont, în același program esteticoartistic, de „halucinata știință” a poeticității fruste, proaspete, emotive, absorbante a naturii, de o concretețe uluitoare. Litota și inserția sunt fructificate cu o inteligență extraordinară. Povestea e urzită (uneori folcloric), barocul și religiosul coabitează în premieră absolută: „icoanele șterse în care umblă o umbră de umbră sunt ape fără oglindire”, „nisip, cenușe și lut sunt un trecut”, „Cartea veche singură se răsfoiește”, „amestecată cu cafeniile rămășițe de moaște, slova, de multe ori sfințită, greu se cunoaște…”.
Dintr-un cântec, înțeleg că poetul Arghezi e un țesător, și dac-a țesut ca timpul clipa și-a prins în furcă aripa. Iar graiurile lui poetice puteau să-i fie alcătuite din mărțișoare; inele, brățări, cercei, suflate cu smalțuri de zile, de ore și de secunde și făcute rotunde, cristale ca piatra acră și ca sarea de lămâie, ci nu diamante lucii; dimpotrivă unul din ele ar avea chipul crucii cu semn tulbure de lumină.
Ion Popescu Brădiceni, Scriitor, doctor în filologie
