1.„Începător în viața de evlavie”
Alex Gregora e același poet ritualic, mistic, de ceremonial transreligios.
E la a noua carte de autor liric. „Mi-e toamnă, mă văd înger” (după Alergătorul de riksas, Sărbătoarea cu viespi, Îngerul și chinoviarhul, Grația dunăreană a îngerului, Doktor de iarbă, Pasărea Dosoftei, Zinc feudal, Nevoitor, publicate între anii 1995-2019.
În cea de față, cu un titlu cât două propoziții, columnistul identifică cu nostalgie Centrul Lumii: un delușor numit Privirea de către arhimandritul Grigorie, starețul Mănăstirii Dohiariu de la Sfântul Munte Athos.
El se află, după Jacques Derrida, în căutarea foșnetelor unor urme transformate în copaci africani.
Ca și Gaston Bachelard, se simte candelă: „frate din ea și în săvârșire cu ea”.
Simbologia hristică îi guvernează logosul cu miros de tămâie și ambră de biblie străveche; dar poeticitatea alexgregoriană se revendică de la «mama natură», în mijlocul căreia el însuși își mioritizează condiția umană căci, deodată, ajunge ogor verde și apoi spic de veghe unor maci roșii și mușuroiul de cârtiță din același timp; ca atare aude roua, iar o urmă de-a sa „se va strecura în existența plantelor/ca un alergător al jocurilor adorației”.
De ipso et de facto, poemele din „Mi-e toamnă, mă văd înger” au un caracter imnic, revendicându-se din scriitura antică (grecească și latină).
Conceptul teoretic de „urmă” este reconotat ontologico-fenomenologic, în contratimp cu așa zisul postmodernism actual, ajuns epavă, ruină, modă mlăștinoasă, plagă purulentă.
Citez: „iar după șapte zăpezi se va isprăvi (și postmodernismul (n.n. IPB) ca și cum ar muri”. Poetul adevăr grăiește întrucât „Le roi est mort, vive le Roi!”; adică lui Alex Gregora îi curge prin sânge cel mai tipic transmodernism; drept urmare exclamă: „A căzut amurgul, Doamne,/ mă ascund într-o mireasmă a fânului/ și o să mor cum moare roata/ unui olar rugătoriu de lutul/ de pe copitele unui cerb ce aleargă și se însetează/ la o apă șuierătoare și din piatră lovită,// iar la intrarea în cer am să trec într-o fire de înger,/ voi avea ochii mei dar sub alt trup,/ brațele mi se vor schimba în cozi de comete/ cu memoria întreruptă, // ca unui începător în viața de evlavie/ îmi voi pune și aripi, Doamne, dintr-un triunghi de ierburi./ și flori de câmpie”.
Iată deci: imnul devine rugă, evlavioasă, descendentă din pitagorism și din renascentism, cu un popas salutar în Nietzche și în Montale.
2.„Descoperiri ale unor focuri albastre”
Gheorghe Crăciun i-ar fi remarcat funcția estetică, prezența eului ontologic, atitudinea existențială (re)descoperirea individualității, ispita transreligiosului (ca una din fațetele restaurării sacrului în lume), spiritualitatea metafizică și un ermetism ponderat, o renaturalizare a (meta)poieticității ca „o stare deplină de învățător al verdelui”.
Triada versus-discursus-textus include și reflexivul și narativul și poeticul, într-o sinteză de viziune rezolvată prin diseminare, fragmentare, ficțiune și dicțiune, auditivvizuale.
La Alex Gregora nu explorezi sensul ci, cum consideră el însuși, memoria arhetipo – culturală a umanității, minunățiile secrete ale miezului resuscitat magic din simboluri ca „să fie pururi mângâietoriu cuvintelor”.
Poetul – citez – „locuiește în cetatea unui singur cuvânt al stăpânului/ dinainte să se stingă,/ asemenea unei legi a triunghiului/ de care nu se poate ține,/ aude, grăiește și vestește la adunarea de-o secundă a veacurilor,/ nu încetează să respire printr-o peniță înaltă”.
De altfel, „în fiecare zi aruncă lacrimi în țarină,/ șoptește ca un pian, respira-i-s-ar numele de călimar/ și să sară într-o filă de carte cu miresme de clopote albe”.
Același poetom primește vești printr-un foc voluptuos, „în fiecare dimineață își părăsește sufletul, se înmiresmează/ risipitoriu ca seva cea dulce a lemnului tânăr/ prin măruntaie de fibră,/ … / În primăvară moare de viață,/ înfățișările îi sunt limpezi, zarvă fiind,/ rodul îi e din trecut, de la capăt și de la mijloc, cu un talant i se înlătură începutul,/ adierea e minereu de miere din insule.
În aceeași serie paradigmatică, poetul se autodefinește ca fiind „țărmul de pe lama unui cuvânt de isihastru”, unde un alt chip de-al său lucrează într-o patrie căci e „doar un fiu al umbrei din rugăciunile” către Dumnezeu.
3.Ispita denunțării stilizate
Religiosul (și ritualicul), practicat de Alex Gregora, e „lustruit în rugăciuni” dar și cu minuțiozitate de „sunet de stea, dintr-un arcuș de infinire!”
Căutându-și starea de poezie, poetul este/există/se manifestă – citez – „fiind într-o energie a zidurilor/ într-o mireasmă de piatră tânără sfărâmată/ pe vreme de înspăimântare/ până va avea fața unui înger iar sângele i se va prelinge, sacrificial în cetate, întâi luminându-l, apoi despărțindu-l de cea mai veche amintire a sa și mai fabuloasă decât respirația”.
În ceea ce mă privește eu apreciez pe Alex Gregora pentru limbaju-i poetic motivat de ispita denunțării stilizate, de menținerea dicteului liric în transfigurare și metaforism; deopotrivă de atmosfera mistic-expresionistă, irizată de fiecare „picătură de rouă voii dumnezeiești”, voit transutopică precum la Robert Frost, poetul relației transparente și al înțelegerii unor toposuri sensibile și intelectuale; iar Alex Gregora încearcă să clarifice ceva: o relație, un aspect al contractului omului cu o lume care-l conduce la descoperiri neașteptate, neliniștitoare.
Citez ca fiind „discrete capodopere”: „În prima parte a vieții”, unde poetul „tulburat fiind într-o literă de pravilă creștină” din afara lui, în prima parte a vieții, graiul îi venea dintr-o obișnuință „de chit al cerului și de dinăuntru”; și „Se află în mine”, unde poetul devine conștient că se află în el „o oarecare materie a fricii/ și un stâlp mare și fără trup/ ca o umbră dintr-o rânduială/ ce vede sunetele pietrei” și unde, pe deasupra, îi cere lui Dumnezeu „iuțeala mânzului”, carnea să i-o deschidă „ca pe fânul cel nou mustind de păpădie”, iar ochilor săi să-i dea „iarăși floare de poem”.
4.O triadă tipologică americănească
În loc de concluzii câteva succinte sublinieri. Alex Gregora se circumscrie în valul de poeți influențați de câteva etape din evoluția poeziei americane, căci am identificat lejer triada tipologică phanopoeia-melopoeia-logopoeia.
Grație acestor trei aspecte, poezia alexgregoriană e caracterizată de precizie semantică și picturală (vezi „Atât de frumoasă-i”, „Noaptea ce vine”; din al doilea text citez un pasaj edificator: „Noaptea ce vine n-are margine/ și printr-o fereastră de frig respiră/ și mă lovește cu eșarfe de lapte și miere/ iar sângele-mi țâșnește dintr-un izvor de pe-o altă stea”; care=ți redă parcă o pânză suprarealistă de Dali (și psihedelică – n.n. IPB); apoi e recognoscibilă prin muzicalitatea cerebrală și confesivă aderentă cultivării unui habitus sacralizat și prin accentuarea valențelor tranzitive datorită cărora – afirmă undeva Serge Fauchereau – discursul poetic și poemele au o textură diferențiată și personalizată, însă deloc refractară polizării de finețe, autohtonizată cu eleganță, suavă ironie și îngerească noblețe sufletească.
Ion Popescu Brădiceni
Doctor în filologie, scriitor, gazetar
BIBLIOGARFIE
1.Gheorghe Crăciun: Aisbergul poeziei moderne; cu un argument al autorului; ediție îngrijită de Carmen Mușat și Oana Crăciun; cuvânt înainte de Caius Dobrescu; postfață de Mircea Martin, Editura Polirom, Iași, 2017.
2.Alex Gregora: Mi-e toamnă, mă văd înger; Editura Pim, Iași, 2023.
3.Serge Fauchereau: Introducere în poezia americană modernă; traducere, prefață și tabel cronologic de Ștefan Stoenescu; B.P.T., Editura Minerva, București, 1974.
