Un debut, iată, spectaculos, al Marinelei T. Dinulescu la editura Junimea din Iași, în 2024, „Plus minus infinit”. Ca membru al juriului național, am remarcat și eu, ca și Gabriel Chifu, ca și Horia Gârbea ori Vasile Spiridon, știința poetei din Brăila, dar stabilită în Suceava, unde este profesor în învățământul primar, de a înțelege lirismul postmodernist în chip particularizat și profund.
Livia Iacob îi caracterizează scriitura ca fiind de-o literaritate dirijată prin reconfigurări dintr-un alt unghi, între două lumi. Poemul variază de la geometria perfectă până la a alerga liber, cu caii, la Letea. Arătând înclinația spre livresc și mitologic poeta Marinela T. Dinulescu ridică la rang întemeietor de talisman, în vis ireal ori în oglinzi, de labirint de poveste sau de psalm, mereu în echilibru, ceea ce contemporaneitatea din jur ucide: sacralitatea Cărții. Astfel că noi, cititorii mesajului său poetic, depistăm la rându-ne descinderea dintr-un simbolism mitologic arhaic, pe care autoarea îl rafinează pătrunzând în largi excursuri imaginative.
Personal, eu confirm justețea judecății unui juriu național exigent, subliniind în plus un orizont cultural intertextual, o metaforare imaginativă a unui univers semnificant; o transmodernitate tulburătoare a unor universuri arhivate în spații mici din piele de zei. Așa cum primul cuvânt a fost nucleul luminii, liniile perspectivei sale „plus minus infinit” deci orizontale, deci sintagmatice, se lasă reașezate într-o paradigmă verticală, neoromantică, cea a zborului prin infinit.
Povestea internă a cărții schițează astfel un univers paralel, imaginar/imaginat ca „într-un șotron liber gravitațional”. Literele cărții vin ca la Ioan T. Morar dintr-un nor ori din „adierea timpului cu picioare de lut”. Poeta își trăiește clipa stratificat, ghemuită lângă marginea unui vers, încercând nevăzutul.
Ca atare, poeta are – după cum rezultă din discurs – idei poetice care înmulțesc peren un limbaj lutieresc, în ritmul sevelor și al limbii frunzelor, în ritm de samba ca la Rio. Câte o figură de stil e „șlefuită în diamant octaedric”, dar cu acea mirare transblagiană, translucidă, cu aromă de mosc din Kashmirul Orientului.
Când centripet când centrifug, poemul Marianei T. Dinulescu se cosmicizează „divagând de la subiect” ca să-și asume rolul sacramental al nomothetului cartezian. Alteori calcă pe urmele unui Andrei Novac, printr-un erotism carnal, respirând sincron arii de paralelogram ori fixând peste ore labirinturi și raze de cerc.
Cuvintele cad cald în papirusuri de translumină, în efluvii. Un dans de idei ține săgeata fixă în arc. Câte un topos nucleic ascuns se desfoliază „cubic radical” ca la Bacovia: „Răni stratificate/ alinieri convexe/ pierderi în noi/…/ Figurile noastre sigilii multiplicate-n zigzag/… / ne zburăm prin cuvinte liberi de învelișuri de carne și plasmă/ ne lăsăm ușor de pe o silabă pe alta / de pe o respirație a mea/ pe o plutire a ta”.
Mitul lui Zamolxe îi prilejuiește poetei o resurectare a unui portal către „peștera lui cu picioare de lună”. Poeta coboară șerpuit într-o „istorie scrijelită adânc în pereți”. „Din creneluri imagini se rostogolesc”. „Cifre cad din calendare”. Puncte cardinale împing freamătul liric spre nucleu. Poeta construiește scenarii „într-un dans nesfârșit, nemurit”. pensula ei umple pânza poemei cu propria ei viață. Și, fiindcă pânza nu e de ajuns, picturalitatea artistică îi depășește marginile „continuând să picteze lumea din jur”. Pensula trasează cu înfrigurare viața ,milimetru cu milimetru, totul capătă altă formă, altă culoare, altă dimensiune, într-o lume barocă.
Alteori, poeta cântă la muchia luminii cu părul arcuș împletit în freamăt de trandafiri. Ea se revendică din lumina primordială; „prin tunelul de foc eonul pleacă fotonic, abrupt către atemporal”; își înscrie demersul poetic în descendența lui Arthur Rimbaud ca și Ioan Flora explorând cuvinte care curg lavă. „La țărm, Dunărea șoptește în limbi. Babilonul alunecă pași peste linii frânte și frământări de limbă”.
Am demonstrat, am argumentat citând copios că poeta Marinela T. Dinulescu are și un program poetic distinct. Rezonanțele sunetelor ei creează arcuri peste memorie, voltaici noi revenim la starea de inefabil, de răsplutire; fiecare notă este ea însăși o melodie ce trece dintr-un univers într-altul ștergând cu poala cristalului colțurile de stea. În fiecare zi, poeta se amestecă printre culori de un vers alb, dar în manieră discret soresciană (vezi „Răsăritul tău”, „Incandescent arcușul”, „Astăzi”, „Dilemă”, „Psalm”, „Tristețe cu ochi” – n.n. IPB). Poeta e talentată și prevăd un viitor în orizontul literaturii.
Un comentariu de Ion Popescu Brădiceni
