În aceste zile, scena politică românească pare să repete un spectacol devenit previzibil: o opoziție agitată, care ridică steagul unei moțiuni de cenzură fără șanse, și un guvern care merge înainte, sigur pe aritmetica parlamentară și pe propriile decizii. Diferența, însă, este că de data aceasta, miza emoțională e mai mare decât în mod obișnuit.
Pentru că, în timp ce opoziția își proclamă cu emfază intenția de a „opri derapajele guvernului”, realitatea este că Executivul și-a asumat răspunderea pe reforma pensiilor speciale din justiție – o temă grea, sensibilă, de care politicienii au fugit ani la rând. Tocmai de aceea, moțiunea pe care o anunță acum opoziția pare nu doar inutilă, ci aproape desprinsă de realitate.
În mod dureros pentru cei care se revendică drept alternativă politică, problema nu este doar lipsa voturilor. Problema reală este lipsa credibilității. Liderii opoziției vorbesc despre abuzurile guvernului, despre injustiție, despre responsabilitate politică – dar când vine vorba de soluții proprii, se aude un gol greu, apăsător. E un fel de ecou al unei clase politice care cere mult, dar oferă puțin.
Adevărul crud este că moțiunea aceasta nu reușește să trezească emoție, să genereze solidaritate publică, să creeze un val. Și nu reușește pentru că oamenii simt imediat lipsa de substanță. Opoziția ridică vocea, dar nu ridică și standardele. Agită discursuri, dar nu oferă garanții; critică, dar nu construiește.
În fața unei reforme complicate precum cea a pensiilor speciale din justiție, românii nu mai au răbdare pentru jocuri politice obosite. Au nevoie de certitudini, nu de declarații. Iar faptul că guvernul își asumă răspunderea – cu riscurile politice pe care le implică – contrastează violent cu o opoziție care trăiește din gesturi simbolice, nu din soluții reale.
Moțiunea aceasta nu are greutate. Pentru că nu are în spate o viziune. Nu are un lider care să o personifice, nu are un mesaj care să vibrez. E doar o piesă într-un teatru politic uzat, în care publicul a început deja să plece, obosit de replici fără substanță.
Și poate acesta este cel mai dureros adevăr: opoziția nu pierde doar o moțiune. Pierde emoția oamenilor. Pierde încrederea. Pierde șansa de a se prezenta ca un viitor posibil.
În timp ce guvernul merge înainte cu reforma – indiferent cât de contestată sau incomodă este – opoziția rămâne blocată într-un exercițiu procedural care nu schimbă nimic. O moțiune inutilă, într-un moment în care România avea nevoie de maturitate politică.
Iar când politica devine doar zgomot, iar reformele se fac numai și numai sub presiune, avem, poate, unul dintre cele mai triste paradoxuri ale prezentului: opoziția nu doar că nu poate opri guvernul – nu poate nici măcar să convingă că ar merita să-l înlocuiască.
Dragoș Ionică
