În anul 1974, îmi desfășuram activitatea în mod obișnuit, ca ofițer, la Inspectoratul Județean de Poliție Mehedinți, bineînțeles, după reforma administrativă din 1968, venit de la fostul raion Strehaia.
Prin luna septembrie a acelui an, când locuiam în cartierul Kiseleff, într-o seară, în jurul orei 17, m-a sunat la telefon ofițerul de serviciu, Bican, spunându-mi că a primit ordin de la Ministerul de Interne să mă anunțe ca în dimineața următoare să fiu prezent la București, la cabinetul ministrului de Interne. Vestea a fost ca un trăznet, că nu știam pentru ce. L-am rugat să sune la minister să întrebe dacă trebuie să mă prezint în ținută militară sau civilă și pentru ce. I s-a răspuns ca să mă prezint în ținută civilă, fără nici o situație, doar cu ”ce am în cap”. Asta m-a îngrijorat și mai mult.
Nedumerit, pe cale ierarhică, am sunat toți șefii superiori, până la cel mai mare – Toma P. – care mi-au răspuns că nu știu nimic despre acest ordin, rămânând și dânșii oarecum îngrijorați și când vin de la București să le raportez și lor situația.
Toma P . care avea o fiică elevă la liceu, când ne vedea pe ofițerii tineri ne oprea și ne da spre rezolvare probleme de-ale fiicei sale, mai ales de matematică. Mi-aduc aminte că mie mi-a dat o problemă de geometrie, care cerea o demonstrație a raportului dintre două volume rezultate prin rotirea unui trapez, în jurul bazei mici, cu cea rezultată în urma rotirii în jurul bazei mari. Cum mi-a plăcut geometria în liceu, i-am adus-o rezolvată și a rămas încântat. Mi-a mai pus întrebări despre ”Si condițional” din limba franceză, răspunsul fiind, de asemenea, pozitiv.
La miezul nopții am plecat cu un accelerat ce venea de la Timișoara spre București, așa că la ora 6,30 m-am prezentat la minister, la ofițerul de serviciu, spunându-i de chemarea mea. Mi-a zis să iau loc pe bancă, pentru că va veni cineva care mă va conduce la ministru.
Pe la ora 7,30 a și venit un civil, ca un atlet, a întrebat cine-i Ungureanu și încă un nume care a zis să-l urmăm, mergând foarte repede, că abia ne țineam după el, am urcat la etajul 1 la cabinet și l-au invitat mai întâi pe celălalt în cabinet și mie mi-a spus să aștept. După o oră, cel care intrase primul, după ce s-a deschis ușa, a ieșit și am auzit o voce spunându-i: ” – Îmi pare rău…” gândind și eu la ce-i mai rău pentru mine.
Generalul care era șeful cadrelor pe minister m-a pofiti înăuntru în cabinetul ministrului de interne, eu m-am prezentat militărește, dar mi-a zis să iau loc. Am lluat loc pe scaun și când m-a întrebat dacă știu pentru ce am fost chemat, m-am ridicat ca un resort spunând: – Raportez, nu știu. M-a poftit iar să iau loc. Mi-a citit scisoarea trimisă de către șeful suprem de atunci al Gorjului, Gheorghe Paloș, prin care solicita trecerea mea în rezervă, urmând a primi însărcinări pe linie de partid și de stat. După ce mi-a citit-o, m-am ridicat în picioare, tot ca un resort și am zis: – Permiteți-mi să rămân în continuare atașat ministerului nostru!. Atunci, a ridicat tonul la mine: – Băi tovarășe! Când ministerul nostru are asemenea solicitări, este o apreciere și te duci acolo și execuți sarcina ca pe un ordin !. Am intrat cu ideile mele și a trebuit să ies cu ale ministrului.
Când am revenit la Drobeta Turnu Severin, mă așteptau cu nerăbdare toți șefii ierarhici să le spun motivul chemării. Ultimul care m-a chemat a fost cel mai mare șef, Toma P. Când i-am spus situația, prima întrebare a fost: – Băăă, ce e tat-tu ? I-am răspuns că tata este un simplu sondor. Eu nu am fost unul dintre cei care să zică: – Tu știi cine-i tata ? Toma P. s-o fi găndit că mi-a pus tata pile sau rașpele.
Și așa, la 1 noiembrie 1974, am ajuns primar la orașul Țicleni.
Jurist, Ion M Ungureanu
