Vremurile au adus, peste aceste locuri și peste acest lăcaș de cult, numeroase modificări care i-au definit, în cele din urmă, spațiul.
De la primele bordeie din secolele XIV- XV, s-a simțit nevoia creării unui spațiu de cult care cu timpul a condus la zidirea unui biserici din zid, în anul 1842, sfințită la data de 19 octombrie 1943 după cum este scris la proscomidie.
Originalitatea bisericii în ansamblul ei, frumusețea ei neasemuită și neașteptată cu picturile care s-au păstrat două secole, foarte puțin deteriorate, frumusețea naturală a locului, pe malul stâng al râului Amaradia având spre răsărit dealul Artanu, cu multitudinea de esențe lemnoase, toate trebuie cunoscute, aduse în atenția capabilă să deștepte meritate ecouri în inimile oamenilor.
Picturile tuturor ctitorilor, cu familiile lor, din pronaus sunt un element esențial al apartenenței pe aceste meleaguri. Pictura ,,Spălarea picioarelor”, ,,Marama lui Iisus Hristos”, ,,Rugul apris”, precum și picturile din pridvor, cu raiul și iadul sunt foarte rar întâlnite în alte biserici.
Frumusețea și noblețea acestei biserici te copleșesc, de cum îi treci pragul. Este un loc special. Prezentul acestui loc este o acumulare harică, inconfundabilă, o stare pe care trebuie să o trăiești în plenitudinea ei, pentru a-i înțelege continuitatea istorică și spirituală.
Există în această continuitate, o lucrare tainică ce vorbește de la sine despre forța acestei biserici care a rezistat tuturor vicisitudinilor vremurilor trecute. Ea este o istorie vie a locului care topește trecutul tumultuos al bisericii în concretul istoric de astăzi: o biserică frumos refăcută, trecută din nou la viață și trăind din plin datorită celor ce o păstoresc.
În spatele bisericii, spre dealul Artanu, la răsărit și spre miazăzi, era cimitirul satelor Hurezani și Busuioci unde-și odihneau trupul obosit moșii și strămoșii noștri.
Clopotnița situată în stânga bisericii adăpostea două clopote confecționate de meșterii clopotari din Ardeal, pe care scria anul fabricației – 1842. Ele aveau o sonorizare deosebită și o măsură liturgică a timpului umplându-l de rost, folosindu-se atât pentru a anunța bucuria și rugăciunea, cât și necazul și primejdia.
De hramurile bisericii, de sărbătorile Pascale, după slujbele cuvenite și aprinderea de lumânări celor adormiți, pe poiana din fața bisericii, era o adevărată sărbătoare unde enoriașii veneau cu invitații lor, se ospătau și se distrau.
Cei care ajung întâmplător sau voit aici, vor fi inundați de pacea atât de liniștitoare ce prefigurează fericirea. Aerul înmiresmat de tămâie, măreția dar și simplitatea locului, îngemănate în mod tainic, ne fac să credem că acest sfânt locaș, a fost zidit pentru multe generații, ne întorc în timp cu câteva secole pentru a ne readuce, instantaneu, într-un prezent vizibilși concret trăind sentimentul că viețuiești deodată, în două lumi diferite – cea veche și cea nouă.
Intrând în biserică te impresionează vocea preotului slujitor Vasian și cea a maicii starețe Fotinia, voci clare, calde, melodiaoase și mângâitoare.
Câtă taină a putut să cuprindă CREATORUL într-un singur loc!
Emil Popescu
