În preocuparea sa constantă de a ajunge la exprimarea unei simplităţi izvorâte din amintirea copilăriei şi a meleagurilor natale, dincolo de anumite tipare convenţionale, la o întâlnire emoţionantă şi edificatoare cu Petre Ţuţea, sculptorul Constantin Brâncuşi mărturiseşte cu o nostalgie plină de semnificaţie şi spune: „Pe atunci viaţa era frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul trecea liniştit de la un anotimp la altul. Şi ştiţi de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizaţia marelui oraş a ajuns până la noi!”, ceea ce înseamnă că pentru marele sculptor poate fi vorba despre un cod al simplităţii pe care şi l-a cultivat cu asiduitate într-un atelier care era totuna cu casa, aceasta fiind rustica lui locuire angajată în întreaga viaţă. Grandoarea caldă a unor uriaşe monumente visate, exceptând «Coloana», dar, nicicând înfăptuite, pare exacerbată, dar apolinicul se conjugă cu dionisiacul pentru un om de excepţie care locuia şi trăia cultural. Brâncuşi nu face teoria artei, nici a arhitecturii în materia brută, chiar dacă afirmaţiile sale aforistice sunt atrăgătoare şi par a veni din partea unui ţăran hâtru care uneori mai meditează la ale vieţii, pentru că alege cu mare grijă locul pentru fiecare monument şi caută să intre în rezonanţă cu sufletul naturii.
,,În mine sunt însăilate toate lumile ca şirul de perle pe fir”! (Brâncuși)
Credinţa moştenită de către Brâncuşi, dar, uşor animistă uneori, dovedită cu o ambiţie expresivă, a însufleţit materia cu care lucra sculptorul, fiind numit de către Giulio Carlo Argan un fel de «genius loci al României» (geniu strălucit), ca dovadă că Brâncuşi poate fi simultan revendicat în orice colţ al acestei lumi! Se poate spune că acest lucru s-a şi întâmplat, pentru că l-au considerat de-al lor, cu argumente plauzibile şi platonici, şi creştini, şi buddhişti, şi taoişti, deoarece opera sa a îndreptat gândul până la paleolitic, dar şi la Africa neagră, la egipteni şi la tradiţia populară românească, fiind considerat atohton pretutindeni. Pentru că a ştiut să pună întrebarea corect şi direct, să folosească prilejul inspirat («kairos»), motiv pentru care surprinde la vizitatorul hipnotizat însăşi esenţa, şi nu forma, fiind convins de posibilitatea desăvârşirii spirituale prin sculptură. Desigur, a vorbi acestei lumi debusolate despre esenţă, simplitate, bun-simţ sau onoare, nu pare a fi un lucru atât de uşor, dar, Brâncuşi a ştiut să rabde şi să creadă cu sfinţenie în ceea ce el desluşea, în căutarea sa neobişnuită şi şocantă în care dobândea două avantaje uriaşe: un imens bun-simţ al mului de la ţară şi harul artistic al creatorului detaşat de sloganuri demolatoare! În acest fel, Brâncuşi a ajuns ca să îmbine, să transforme actul artistic într-un act spiritual care atestă faptul că nu «suntem un popor meteorologic», aşa cum spunea Octavian Paller, ce se orientează după cum bate vântul! Acest lucru dovedeşte că nimic nu poate deveni mai incitant decât să fii tu însuţi şi să te revendice totodată o întreagă lume, aceasta fiind «lecţia de viaţă» a lui Constantin Brâncuşi pentru cei neliniştiţi de acelaşi Octavian Paller, care spunea că: ,,Adevărul este că în România oamenii nu mai au speranţă” şi nici încredere în ei înşişi! Prin aceasta, cheia codului simplităţii în opera lui Brâncuşi poate fi desluşită eventual printr-un gând prin care spune: ,,A crea ca un Dumnezeu, a porunci ca un rege, a munci ca un sclav” reprezintă calea adevărului creaţiei artistice datorate harului divin! Din labirintul veacului şi al mileniului izvorăşte caracterul original al creaţiei brâncuşiene! În pofida faptului că acest lucru nu se întâmplă mereu în istoria artei, strălucirea geniului brâncuşian este binemeritată pentru că el este un artist foarte dăruit şi talentat, dar, cu toate acestea, devine tot mai dificil să diseci şi să explici talentul său din punct de vedere filosofic, metafizic şi pur intelectual, chiar dacă oamenii spun că îşi dau seama dacă cineva are talent, atunci când văd rezultatele muncii şi faptele sale! De multe ori avem nevoie să apelăm la filosofia estetică şi la prescripţia morală pentru a înţelege mai bine motivele din spatele acelui fapt care pare evident sau intuitiv. În acest caz, cel de-al doilea criteriu estetic al filosofului german Immanuel Kant, din «Critica puterii de judecată», prin care dă definiţia «geniului» artistic sau ceea ce am numi astăzi printr-un termen la modă «talent», pentru că ne oferă modalităţi de evaluare a simplităţii artei lui Constantin Brâncuşi. Această referire la filosofia estetică a lui Kant, ne ajută să înţelegem de ce arta lui Brâncuşi este originală, exemplară şi inimitabilă sau, cu alte cuvinte, de ce are Brâncuşi vocaţia geniului creator, un termen mult mai profund şi mai plin de conţinut decât acela de talent!
,,Arta trebuie să fie univerală şi accesibilă tuturor”!
Immanuel Kant defineşte talentul artistic prin «aptitudinea mentală înnăscută prin care natura face regula în artă», deci, cu alte cuvinte, talentul este parţial înnăscut, nu doar dobândit prin instruire şi practică, iar, producerea unei opere de artă reprezintă o activitate creativă care necesită talent ce nu generează niciodată doar o imaginea reflectată în oglindă a realităţii, ci, mai degrabă o interpretare creativă a acelei realităţi! Dacă la Kant originalitatea trebuie să fie calitatea principală a unui artist, putem aprecia că Brâncuşi este original, fără nici o urmă de îndoială, mai ales că prima sa lucrare importantă este «Rugăciune» (1907), considerată o sculptură a smereniei care reflectă exemplarul unic şi inspirat al artistului de la sculpturi ţărăneşti din folclorul românesc, sculptură clasică, figurine africane şi artă egipteană. Ca un poet care sărută floarea iubirii, dar, mai ales ca un înzestrat artizan al sculpturii în lemn şi în piatră, Brâncuşi inovează o nouă metodă de a crea sculpturi, fiindcă le sculptează direct în lemn sau în piatră, spre deosebire de modelarea din lut sau ipsos pe care o practicau la acea vreme mentorul său Auguste Rodin şi unii dintre urmaşii acestuia. Ca un simbol stenic şi generos, numit în mod voit după «Sărutul» lui Rodin (1908), cea de-a doua scultpură importantă a lui Brâncuşi, având acelaşi nume, simţim că artistul se detaşează de imaginea tradiţională şi ne oferă imaginea îndrăgostiţilor care se se îmbrăţişează formând un singur monolit rotund, armonios, cu siguranţă, un monument dedicat dragostei eterne. După mulţi ani, cu «Pasărea măiastră» (1928), Brâncuşi transmite mai degrabă un gen de mişcare, o aspiraţie spre înălţime şi zbor, mult mai mult decât anumite caracteristici exterioare ale păsării ca atare! Dar, culmea carierei sale şi concluzia logică a modului în care surprinde sentimente şi concepte prin intermediul formelor esenţiale, «Coloana Infinitului» (1938) simbolizează aspiraţia spre înălţare şi eroismul ostaşilor români care au luptat împotriva invadatorilor germani în Primul Război Mondial, poate unul dintre aspectele cele mai inovatoare ale artei lui Brâncuşi prin care sculpturile sale surprind mai degrabă esenţa decât forma obiectelor. În concluzie, bazându-se pe definiţiile lui Platon şi Aristotel privind forma, artistul distinge simplitatea de abstractizare şi se pronunţă categoric: ,,Sunt unii idioţi care îmi definesc arta ca fiind abstractă; totuşi ceea ce ei numesc abstract este cel mai realist lucru. Nu aspectul este cel real, ci ideea, esenţa lucrurilor”, mai ales că Brâncuşi este unul dintre primii şi cei mai cunoscuţi artişti modernişti care au încercat să surprindă esenţa emoţiilor şi conturul obiectelor pe care le-au transmis, fie că este vorba de dragoste şi senzualitate, de eroism în luptă sau de curaj în desfăşurarea evenimentelor!
Profesor dr. Vasile GOGONEA, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala «Jean Bărbulescu» Gorj-Mehedinţi
