Visul sublim al mamei lui Constantin Brâncuşi, Maria Brâncuşi Diaconescu, a fost ca fiul Costache să ajungă preot, dar, în cele din urmă, el a ajuns genialul misionar al iubirii şi al frumosului în artă, marele chivernisitor al artei moderne, marele ostenitor al cioplirii pietrei şi lemnului, pentru aşezarea anilor din negura timpului, cum spunea artistul. În anii deplinei maturităţi creatoare, prin călătoriile sale în India și în Egipt, Brâncuși a putut lua contact cu mărturiile unor civilizații care își formulaseră întrebările, uimirile profunde, perplexitățile privirii spre Dumnezeu, speranțele mântuirii și capacitatea de a vedea esenţialul, nu în cuvânt, ci în formă sculpturală și arhitecturală, în deschiderea formei de a relaționa cu spațiul și de a intra în relație cu Cerul. E posibil să fi avut cunoștințe despre istoria Sarmisegetuzei unde au trăit strămoșii săi nu prea îndepărtați, însă, unele asemănări cu Ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu deschid o perspectivă interesantă, ce putea să-l pună în contact cu farmecul Cuvântului viu și cu puterea lui de înfăptuire, cu primul înțeles furnizat de mirarea copilului descântat de baba Andochia din Hobiţa, mai ales prin cărțile sacre ale diferitelor culturi şi prin textele folclorice pe care și le amintea, deoarece Brâncuşi a făcut din artă un instrument de căutare şi de reprezentare a sacrului pentru a revela prin ideile esenţiale exprimate în operele sale, dimensiunea sacră a realităţii acestei lumi, ştiind că pentru el abstractul era un limbaj prin care exprima realităţi obiective. În acest fel, Brâncuşi întrevedea «Calea Infinitului Divin» sau «Calea către Infinit» ce avea ca direcţie ultimă revelarea directă, efectivă a Realităţii Divine sau realizarea unui contact continuu, conştient, cu «Cauza Primordială Supremă», care este Dumnezeu Tatăl.
„Viața e ca o spirală. Nu știm în ce direcție se află ținta”!
Poate că aici, merită să-l amintim pe Milarepa şi spiritualitatea lui, care îi erau dragi marelui artist român când adora simplitatea şi căutarea nemediată a formelor esenţializate, puritatea formelor şi căutarea unui absolut dincolo de vizual şi spaţiu. Dar, pentru a ajunge la un asemenea mod strălucit de înţelegere, după cum Brâncuşi îi mărturisea lui V.G. Paleolog, plin de mândrie: „Moşii mei au durat biserici”, iar, bunicul patern, Ion, construise bisericuţa din cimitirul aflat în apropierea casei părinteşti, mai ales că mama, Maria, născută Deaconescu, avea în ascendenţă, după cum o arată şi numele, un deacon şi dorința ei fierbinte era ca fiul Constantin să se facă preot, aşa cum am amintit anterior! De aceea, pe Constantin, mama l-a dus de mic la slujbele din biserica satului, precum și la Mănăstirea Tismana, marea lavră isihasmului românesc. Pe bună dreptate, sculptorul a mărturisit că și-a înființat la Paris, în «Impasse Ronsin», „o biată filială a Tismanei”, ceea ce dovedeşte că mama fusese «un adevărat calendar străbun, plin de poezie și de animistică», aşa cum spune acelaşi V.G. Paleolog, fiindcă, datorită ei, Brâncuși a prețuit până la pasiune cântul popular străvechi și evoca mereu cu emoție credințele arhaice despre că¬lu¬șari, paparude, ursitoare, caloieni, ape ale Sâmbetei, dragobete şi altele. Dovedit cu pasiune în corul bisericii, Brâncuși avea un muzicalism vocal remarcabil și înnăscut pentru că a cântat cu minunata lui voce de tenor în corurile bisericești de la Biserica «Madona Dudu» din Craiova și la București, la Biserica «Mavrogheni», ca şi în Corala «Carmen» a lui D.G. Kiriac. Iar, la Paris a fost un timp paraclisier la biserica română din strada «Jean-de-Beauvais», dând și răspunsurile la Liturghie. Din vremea respectivă reţinem şi un antifonar pe care însemnase notații dintr-o gamă creată chiar de către sculptor, un aspect care confirmă genialitatea sa! De menţionat faptul că în biblioteca brâncușiană pariziană se păstrează și «Gramatica musicii bisericești aranjată dupe a reposatului Anton Pann», o dovadă certă că Brâncuşi percepea cântările bisericeşti ca fiind izvorul primordial al muzicii clasice, cu acel ritm care exprimă armonia universală. Ca un bun iconom, a colecționat discuri cu astfel de cântări bisericeşti şi de cântări liturgice cu Șaliapin ca solist, cu muzică religioasă germană din secolul al XVI-lea, înregistrări din Mozart, Bach, Palestrina, Orlando di Lasso, Giovanni Gabrieli, chiar cântări şi colinde frumoase de Crăciun! Ca să amintim şi afinitatea lui Brâncuşi cu yoghinul tibetan Milarepa, nu putem trece peste faptul că marelui sculptor de cântece ale sufletului, îi plăcea cu deosebire numele lui Milarepa, în care regăsea notele mi-la-re-pa, iar, pe o notiță a sculptorului e scris: „Dieu est partout. Dieu est do – la tonique” (Dumnezeu este pretutindeni. Dumnezeu este do – tonica).
„O capelă de țară, luminoasă și lipsită de zgomote”!
Sunt nenumărate mărturii că Brâncuși iubea lăcașurile spirituale în care se afla în armonie cu ansamblul produs de arhitectură, sculptură și spirit, iar, nu întâmplător, atelierul său le părea unora: „O capelă de țară, luminoasă și lipsită de zgomote”, motiv pentru care Petre Pandrea spune că: „Brâncuși oficia în atelier, cu barda în mână pentru ucenici și prieteni dornici de învățătură, iar, lecțiile sale asupra materialului de atelier erau poeme incantatorii și litanii…” izvorâte din suflet! Carola Giedion-Welcker precizează și ea că Brâncuși considera munca de creație un act religios, în care artistul, „preot anonim”, oficiază transmutația profanului în sacru! Nu putem trece uşor peste faptul că inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan, tehnicianul de forţă al «Coloanei Infinitului», aduce ca mărturie chiar felul în care a cioplit sculptorul modelul din lemn de tei al modulului «Coloanei» şi spune: „Când lucra, făcea impresia că oficiază ca un sacerdot, ca un iluminat”, iar, poetei Mina Loy, Brân¬cuși îi apărea ca: «Un Dumnezeu-țăran plin de răbdare, care a tot frecat, și-a tot frecat/la Alfa și Omega/Formei», ceea ce înseamnă că genialul sculptor nu a ieșit din cadrul duhovnicesc de slujitor al bisericii străbune și că este prea evident accentul de păstrător al doctrinei strămoșilor săi, unde ateismul incult şi vulgar este jenant și considerat de prost gust. La un moment dat, Brâncuşi îi va mărturisi medicului său: „Doctore, m-am gândit mult. Pot să vă asigur că sunt religios!”, iar, prin aforismul referitor la întreaga sa operă, va spune: „Priviți-le până ce le veți vedea. Cei mai aproape de Dumnezeu le-au văzut!”, dar, cu siguranţă, ca să înţelegem şi mai bine modul deosebit în care marele sculptor a îmbinat cântecul negrăit al lemnului, al pietrelor şi al metalului strălucitor cu credinţa străbună, să mai redăm şi crezul emoţionant al artistului în care spune că: „Misiunea artei este să creeze bucurie. Nu se poate crea artistic decât în echilibru şi pace sufletească!”, deci, un argument care ne ajută să concluzionăm că în tot ceea ce a realizat pentru noi toţi, Brâncuşi ne dovedeşte că misiunea artistului nu poate fi dusă la îndeplinire fără „pace sufletească”, fără credinţa în Dumnezeu! Am prezentat aceste aspecte din care putem conchide că genialul sculptor Constantin Brâncuşi, iubitor de Iubirea Lui Dumnezeu, meditativ din fire, pesimist în gândire, dar, optimist în credinţă, a redat umanităţii şi mai ales poporului român, gorjenilor săi dragi, oamenilor care caută esenţialul, atât viaţa, cât şi creaţia sa, mărturisind cu aleasă discreţie că la formarea sa au contribuit în mare măsură doi mari poeţi pe care sculptorul îi iubea deopotrivă, socotindu-i „poeţii mei de căpătâi”, Eminescu şi Milarepa, chiar dacă numeroşi oameni de litere de pe toate meridianele lumii şi-au plecat pentru o clipă inima în faţa sa, închinându-i cuvinte de apreciere şi de recunoştinţă pentru cel care ne-a dovedit că misiunea artistului nu poate fi dusă la îndeplinire fără „pace sufletească” şi fără credinţa în Dumnezeu!
Profesor dr. Vasile GOGONEA, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala «Jean Bărbulescu» Gorj-Mehedinţi
