Prin activitatea sa din tinereţe de cântăreţ şi clopotar la biserica «Madona Dudu» din Craiova, Constantin Brâncuşi s-a iniţiat lăuntric şi a conştientizat profund ritualurile şi valorile ortodoxiei noastre, a iubit arta creştină pe care o întâlnea în mediul sătesc şi în lăcaşurile de cult ca fiind una dintre dimensiunile spirituale inerente şi esenţiale ale cultului ortodox. Desigur, în mediul rustic al satului natal s-a apropiat de creştinismul cosmic şi a asimilat în felul său tradiţiile şi obiceiurile folclorice, prin legătura cu biserica din sat, cioplită din lemn de către strămoşii săi care se află printre ctitori! Am putea spune că atât de profundă s-a dovedit o surprinzătoare descoperire a unui chivot de argint lucrat şi donat de către Brâncuşi bisericii satului său şi în care se precizează: «Chivotul de pe masa altarului Bisericii ,,Sfântul Nicolae” din Hobiţa a fost dăruit în anul 1912 de însuşi Brâncuşi, aşa cum atestă şi semnătura sa inconfundabilă de pe talpa preţiosului obiect», ceea ce dovedeşte că atât strămoşii săi, cât şi sculptorul au participat direct la ridicarea lăcaşurilor de cult din sat, mai ales că la Hobiţa sunt două biserici, una din lemn, lângă zăvoi, ridicată de străbunicul sculptorului Constantin Brâncuşi, iar, una din piatră, în mijlocul satului, printre ctitorii ei fiind şi genialul sculptor. Se pare că fascinaţia lui Brâncuşi pentru Mănăstirea Tismana, lavră cunoscută din vechime, după unii, chiar un centru spiritual pentru iniţierea mistică sub semnul isihasmului, a însemnat chiar unul dintre factorii importanţi în formarea personalităţii sale, pentru că el însuşi mărturiseşte: „Prima oară m-a dus la Tismana mama mea, care dorea să se roage la unele icoane pentru vindecarea surorii mele Frăsina. Corul era măreţ şi m-a umplut de evlavie. Mai târziu ceva, am întrezărit fresca ce înfăţişează pe «Sfânta Maria» (Maica Domnului n.n.) întâlnindu-se cu «Sfânta Elisabeta» Mama Sf. Ioan Botezătorul n.n.), care-i arată că va avea un fiu. Părea să poarte în ea tot viitorul. Am avut atunci întâia presimţire: cele mai frumoase dintre lucruri sunt cele ce privesc spre viitor”, spune atât de înţelept Brâncuşi!
,,Dumnezeu este când uiţi de tine şi eşti unul şi când te dăruieşti, Dumnezeu este în opera ta. Ea este magică”!
Poate că la Tismana şi-a însuşit cele două înclinaţii caracteristice sculpturii sale, îndreptarea spre lăuntric, spre interiorul firii, spre esenţă, iar, în plan secund, spre
situarea ontologică a inimii ca centru al universului, atât sub aspectul fizic şi artistic, dar, mai ales în plan mistic, poate ca viziune a întregului şi instrument unic al comuniunii cu Dumnezeul Cel receptat într-un mod tainic şi ca iubire ce ilustrează concepţia sa despre divinitate ca o prezenţă serafică în creaţia sa! Considerăm că aceasta este o credinţă tipic isihastică bazată pe «uitare de sine» şi «dăruire» răsplătită prin puterea magică, mai puţin cognitivă şi terapeutică pe care o ilustrează sculpturile sale, pentru că: „Dumnezeu este peste tot. Dumenzeu este când uiţi de tine şi eşti unul şi când te dăruieşti, Dumnezeu este în opera ta. Ea este magică”! Chiar dacă unii au tendinţa de a ne contrazice, considerăm că multe simboluri, forme plastice şi teme sacre din Mănăstirea Tismana au fost asimilate şi reconvertite creator în sculptura lui Brâncuşi, proiectate discret într-un orizont de înţelepciune. La vremea respectivă, Mircea Eliade a înţeles ce înseamnă valorificarea creatoare a tradiţiei în creaţiile genialului sculptor când spune: „Capodoperele lui Brâncuşi sunt solidare cu universul formelor plastice şi al mitologiei populare româneşti […], Brâncuşi n-a imitat formele deja existente, n-a copiat folclorul. Dimpotrivă, el a înţeles că izvorul tuturor acestor forme arhaice − acela al artei populare din ţara sa, cât şi acela al preistoriei balcanice, care erau adânc înrădăcinate în trecut şi, totodată, a înţeles că această sursă primordială nu avea nimic comun cu istoria clasică a sculpturii pe care a cunoscut-o, ca şi contemporanii săi, în timpul tinereţii, la Bucureşti, München şi Paris.
,,Cele mai frumoase dintre lucruri sunt cele ce privesc spre viitor”
Geniul lui Brâncuşi ţine de faptul că a ştiut unde să caute adevărata sursă a formelor pe care se simţea capabil să le creeze”, completează marele om de cultură teologică! Nu exagerăm, dacă spunem că sculptura sa poate fi caracterizată în termenii isihasmului ca o «viziune a inimii», ca o aprofundare a esenţei dumnezeirii prin trăirea vie a creaţiei lui şi prin pioasă rugăciune interioară, ca descoperire a Celui ce este prin iubire, mergând pe această cale până la revelaţia că Dumnezeu este Iubirea. Influenţa şi înclinaţia isihasmului s-a manifestat la Brâncuşi în toată opera sa, ca şi în modul său de viaţă, pentru că fiind departe de ţară, necăsătorit, însingurat, aproape ca un anahoret, dedicat unei asidue căutări de transformare a luminii fizice în lumină spirituală, urmărind ca sculpturile sale să atingă puritatea ireală a stării divine. Dacă facem referire la faptul că Brâncuşi a fost supranumit «Sfântul din Montparnasse», să reţinem că într- o convorbire cu Alfred Stieglitz, din 4 martie 1926, Brâncuşi spune că ori de câte ori se apuca de lucru, avea sentimentul că un Absolut se exprima prin el, ca persoană nemaicontând, individul nemaiavând nici o importanţă, şi că «aceasta este relaţia artistului faţă de lume», ceea ce dovedeşte cu prisosinţă că opera lui Brâncuşi a fost resimţită de către occidentali ca o copleşitoare forţă a insolitului, a miracolului, a magicului, ca o taină nepătrunsă, dar cu totul altceva decât modul în care occidentalii căutau să modernizeze forma artei plastic. Această detaşare de occidentalitate a lui Brâncuşi aflat aureola artistică al lumii vestice îşi are originea în isihasm, această doctrină mistică ce detaşează fundamental Răsăritul de Occident. În concluzie, tradiţia viziunii asupra soartei omului în lumina teologiei Sfântului Duh şi a energiilor divine, care începe cu Sfântul Ioan Scărarul şi se dezvoltă la Stetatos şi Sfântul Simeon Noul Teolog, dovedeşte că mai înainte de a-şi fi găsit centrul său în Muntele Athos, isihasmul ajunge până la începuturile monahismului, iar, genialul sculptor Constantin Brâncuşi, poate fi socotit artistul creator care străluceşte în mistica isihasmului!
Profesor dr. Vasile GOGONEA, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala «Jean Bărbulescu» Gorj-Mehedinţi
