I. Curând se vor aduna pe răbojul timpului douăsprezece luni de când valoroasa colegă și prietenă Carmen Cosmulescu a părăsit această lume și a trecut în lumea veșniciei. Dureroasa plecare s-a petrecut în data de 13 noiembrie 2024, la doar trei zile după ce împlinise 61 de ani. Știam că de trei ani se luptă cu o maladie perfidă și necruțătoare și că urmase un tratament foarte dur care îi slăbise puternic imunitatea. Era totuși optimistă, fiindcă perioadele de rău alternau cu unele suportabile.
În 10 noiembrie i-am telefonat – așa cum am făcut în fiecare an după ce eu ieșisem din activitate – pentru a-i ura „La mulți ani!” de ziua ei. Mi s-a părut mai epuizată ca oricând altădată când am vorbit. Am întrebat-o cum se simte și mi-a răspuns că nu se simte prea bine. Constatasem că de cele mai multe ori când vorbeam la telefon era răcită și i-am spus și ei aceasta. Atunci mi-a dezvăluit că imunitatea ei este total compromisă.
După trei zile m-a sunat Marian, fratele ei. Nu mai vorbisem cu el la telefon și când mi-a spus cine este mi-am dat seama că s-a produs nenorocirea. De când știam că este în suferință m-am rugat în fiecare zi Bunului Dumnezeu să o facă sănătoasă. Acum îi aprind în fiecare duminică o lumânare și mă rog Creatorului să o odihnească în liniște, în pace și în lumină.
II. Scriu despre Carmen Cosmulescu pentru a-i transmite că am prețuit-o și pentru a o prezenta posterității așa cum a fost și cum am cunoscut-o.
S-a născut în 10 noiembrie 1963, în Târgu Jiu. Părinții, Gheorghe și Marina, își au obârșia în comuna Godinești. Amândoi se numeau Mischie și înainte de căsătorie, fără să fi existat între ei vreo relație de rudenie. Mama provenea din foarte cunoscuta și numeroasa familie a Mischiilor care au adus pe lume 11 copii. Carmen a fost primul copil al Marinei și al lui Gheorghe, iar nașterea ei a adus mare bucurie atât tinerei familii, cât și bunicilor materni și paterni. După doi, respectiv cinci ani, Carmen a căpătat doi frățiori: Marian și Viorel.
În 1970 Carmen a mers la școală și a rămas la școală până la sfârșitul vieții. Clasele I – IV le-a urmat la Liceul Pedagogic (reînființat în 1961), din Târgu Jiu, unde ciclul primar funcționa ca școală de aplicație pentru viitorii învățători. La sfârșitul clasei I (iunie 1971), Carmen și frații săi au rămas orfani de tată. Gheorghe Mischie și-a pierdut viața la 31 de ani într-un stupid accident de autobuz. Marina Mischie a rămas singură să-și crească și să-și educe cei trei copii. Și i-a crescut și educat impecabil. Carmen a ajuns profesoară, iar frații ei au devenit economiști. Marian recunoaște că sora lui a avut un rol foarte important, alături de mamă, în educarea lui și a celuilalt frate.
În școala primară a fost premiantă, iar mama era foarte mândră de ea, fiindcă învățătoarea o lăuda la toate ședințele cu părinții. Atât pentru Carmen, cât și pentru Marian și pentru Viorel, frații mamei și în special Nicolae Mischie, cel mai mic din familie, au avut un rol foarte important. Carmen și-a dorit să îl urmeze pe Nicolae, să fie învățătoare și profesoară. După cursurile gimnaziale urmate tot la Liceul Pedagogic din Târgu Jiu (gimnaziul a fost desființat când Carmen a absolvit acest ciclu de învățământ – în anul 1978), a fost admisă, în anul 1978, după un examen foarte dificil, la Liceul Pedagogic din orașul reședință al Gorjului. Dacă îmi aduc bine aminte, în același an Nicolae Mischie a venit prin concurs de la Godinești la liceul care pregătea învățători. Reușita adolescentei i-a bucurat foarte mult pe toți Mischii și îndeosebi pe străbunicul patern care „se lăuda în sat că are cea mai deșteaptă nepoată”.
Așadar, Carmen Mischie a avut prilejul să învețe din clasa I până în clasa a XII-a la aceeași unitate școlară. Constat cu uimire că Dumnezeu a orâduit în așa fel lucrurile, încât Carmen a putut să urmeze toate studiile secundare în aceeași școală, cea mai veche instituție de învățământ public din județul Gorj. Astfel, când ea a mers în clasa I clasele de învățământ primar care funcționau la Liceul „Ecaterina Teodoroiu” (cu sediul în același local) au devenit „școală de aplicație” pentru elevii de la Pedagogic, iar ciclul gimnazial a fost desființat în anul în care Carmen a finalizat clasa a VIII-a. Cel puțin la fel de uimitor mi se pare faptul că eleva Carmen Mischie a făcut parte din ultima promoție a Liceului Pedagogic, în acea etapă de existență (1969-1982). Începând cu 1979 școala (deși continua să se numească „Liceul Pedagogic” nu a mai școlarizat la specializarea învățători-educatoare. În 1982 au fost eliberate ultimele diplome de studii pentru învățători și educatoare. Carmen Mischie se numără printre cei 500 de adolescenți care au absolvit Liceul Pedagogic în scurta sa existență. Din toamna anului 1982 școala se numește „Liceul Industrial nr. 6”, cu profil de industrie ușoară. (Gheorghe Gorun-coord., Carmen Cosmulescu, Gabriela Crudu, Cristian Ciobanu, „Colegiul Național ,,Spiru Haret” Târgu Jiu la 175 de ani”, Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2007, pp. 20, 21, 22).
În timpul liceului a căpătat o solidă pregătire teoretică și metodică. Mi-a vorbit de multe ori, cu mare admirație, despre profesorul Ion Talabă, care i-a fost diriginte, profesor de pedagogie și îndrumător de practică pedagogică, despre doamna Gabriela Lupulescu, profesoara de limba română, despre domnișoara Liliana Fometescu, profesoara de limba franceză, dar și despre doamnele învățătoare de la care a aflat tainele profesiei. Afirmam mai sus că eu cred că Nicolae Mischie a fost modelul ei și că și-a dorit să urmeze aceleași profesii ca el. Cunoscutul om politic de mai târziu i-a fost profesor de istorie în toți cei patru ani de liceu. A îndrăgit istoria, a participat la olimpiadele dedicate acestei discipline (de multe ori împreună cu regretata Maria Cochină, mai mare decât ea cu un an și cu care a fost prietenă). S-a pregătit pentru examenul de admitere în învățământul superior. La Facultatea de Istorie-Filosofie la care a concurat participau 15-20 de candidați pe un loc. La prima încercare (1982) nu a reușit. În anul următor a fost admisă cu o medie foarte mare, la aceeași facultate și la aceeași universitate, cea din București. A fost studentă timp de cinci ani (1983-1988), iar la abslovire a primit diplomă de licență în istorie și în filosofie, obținând dreptul de a preda în învățământul gimnazial și în cel liceal istoria și în învățământul liceal oricare disciplină socio-umană existentă atunci în planurile de învățământ. Carmen a optat pentru istorie.
La absolvirea liceului a fost repartizată (repartițiile pentru absolvenții liceelor pedagogice se făceau la Inspectoratele Școlare Județene) ca titular pe un post de învățător la Școala din satul Cloșani, comuna Padeș, unde a rămas până în 1984. A locuit la aceeași gazdă împreună cu o fostă colegă de liceu, repartizată și ea la Școala din Cloșani. În iarna anului 1983 s-a căsătorit, când abia împlinise 20 de ani. Și-a unit destinul cu subinginerul Mihai Cosmulescu, fiul tehnicianului cu același nume (exmatriculat în anii ‘950 din Facultatea de Medicină pentru motivul că tatăl lui era chiabur) și al Nataliei, cunoscuta învățătoare de la Școala nr. 8 din Târgu Jiu.
În 1984 și în 1986 s-au născut cei doi copii ai tinerei familii Cosmulescu, Mihai-Cătălin, respectiv Alina-Natalia. Amândoi și-au făcut studiile liceale la liceul la care a învățat și mama lor. După absolvire, Mihai a urmat și a absolvit Facultatea de Istorie (și un masterat în istorie) și Facultatea de Relații Internaționale, iar Alina-Natalia s-a specializat în limbi moderne aplicate. Mihai lucrează în București, iar Alina în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. În anul în care Carmen a adunat 60 de ani, Alina i-a dăruit o nepoțică. Cu o săptămână înainte să părăsească această lume și-a reunit toate rudele pentru a sărbători „tăierea moțului” fiicei Alinei. Fratele ei , Marian, mi-a mărturisit că „era fericită, dar și tristă” și că i-a spus „că tare ar dori să se facă bine…”. Știu foarte bine că și-a iubit copiii cu toată ființa ei.
III. Revenim la cariera profesională a celei care a fost profesoara Carmen Cosmulescu. După nașterea primului copil s-a transferat mai aproape de casa mamei sale din Godinești. A fost învățătoare la Școlile Primare din Arjoci și din Chiliu. A profesat în aceste sate în anii școlari 1984-1986, câte un an la fiecare școală. Din 1986 obține o altă detașare, de data aceasta în municipiul Târgu Jiu, și funcționează în învățământul primar la Școlile: Ajutătoare, Nr. 13 și Nr. 11, până în anul 1989, câte un an școlar și la aceste instituții de învățământ.
Din 1989 se desparte de epuizanta muncă de învățător și ajunge profesoară la școala la care fusese elevă vreme de 12 ani, școală care se numea atunci Liceul Industrial nr. 6. A fost titularizată pe o catedră de istorie și științe sociale, în conformitate cu planurile-cadru de atunci. Aș spune că venirea ei acolo (în septembrie 1989) a fost de bun augur pentru fosta venerabilă citadelă formatoare de învățători. Spun aceasta, întrucât din anul școlar imediat următor (1990-1991) școala de lângă gară a devenit Școala Normală „Spiru Haret” Târgu Jiu, așa cum se numise și în perioada interbelică. În anul școlar 1990-1991 am ajuns și eu la reînviata „Școală Normală”, după susținerea unui nou concurs. Noul ministru al Învățământului, Mihai Șora, a reintrodus concursul pentru ocuparea posturilor/catedrelor la „școlile reprezentative” din orașele importante, concurs la care diriguitorii comuniști ai învățământului renunțaseră în ultimul deceniu.
Înainte de transferul la Liceul Industrial nr. 6, Carmen Cosmulescu își susține definitivatul, cel mai important examen pentru orice om care dorea să profeseze în învățământ și să obțină/dețină titulatura în acest domeniu. Bănuiesc că a promovat examenul în 1985 (la trei ani de la repartiție cum era legea atunci), la specializarea învățători. În 1991 a obținut gradul al II-lea în Filosofie, iar în anul 1996 și-a susținut lucrarea științifico-metodică pentru obținerea gradului I, în specializarea Istorie.
În anul 2009, Carmen Cosmulescu a fost admisă la Școala Doctorală a Facultății de Istorie din București. A promovat toate colocviile, i-au fost admise toate referatele științifice, iar în anul 2013 și-a susținut teza de doctorat cu titlul „Viața cotidiană în Gorjul interbelic”, rezultat al unei cercetări minuțioase și riguroase, realizată sub conducerea eruditului profesor universitar Ioan Bulei. În același an Ministerul Învățământului i-a acordat titlul de „Doctor în Istorie”.
IV. Deși pare paradoxal, nu-mi amintesc să fi comunicat sau să fi colaborat în vreun fel cu profesoara Carmen Cosmulescu în primii nouă ani în care amândoi am făcut parte din catedra de istorie și științe sociale. Motivul principal a fost acela că nu mă lămurisem care era componenta definitorie a culturii organizaționale a școlii, că nu înțelegeam care sunt idealurile și interesele care îi uneau și/sau îi dezbinau pe aceia care formau corpul didactic al liceului. În 1990 veniserăm prin concurs cel puțin 18 profesori noi, iar în următorii 2-3 ani au mai venit, prin transfer sau prin concurs alți 18-20. Prin urmare, mai bine de 40% din personalul didactic funcționa pentru prima dată la școala respectivă. În patru ani a trebuit să plece toți specialiștii în discipline tehnice și în practică industrială și să vină mulți specialiști în pedagogie, psihologie, limbi moderne, alte discipline umaniste. Apoi, în cancelaria școlii (sala profesorală) încăpeau cel mult 15-17 persoane, motiv pentru care cei mai mulți ne petreceam pauzele în generosul (înghețat iarna) hol central. Adaug la motive și faptul că după doi ani școlari eu m-am dus la ore (la școală) o singură zi pe săptămână, vreme de patru ani. Când m-am întors din Parlament (în noiembrie 1996), am găsit alți mulți colegi noi.
Prin urmare, pot spune că am cunoscut-o pe Carmen abia după ce eu am devenit directorul școlii (10 noiembrie 1998). A fost o coincidență interesantă. Peste câțiva ani – când își serba ziua de naștere – mi-a spus că ziua ei coincide cu începutul directoratului meu… Am intuit relativ repede că mă pot baza pe dorința de afirmare, pe spiritul de inițiativă și, nu în ultimul rând, pe atașamentului ei față de școala în care a învățat, pentru a o antrena în proiectul meu de dezvoltare a școlii. Ne așteptau multe încercări grele. Prima – de care depindea viitorul școlii – era încetarea școlarizării prin Școlile Normale la specializările învățători și educatoare. Peste 90% dintre absolvenții claselor a VIII-a care doreau să continue studiile la Școala Normală optau pentru specializările pentru care în anul 1999 nu se mai organiza examen de admitere. Cu aproape doi ani înainte, într-un Consiliu Profesoral restrâns, propusesem, ca singură soluție de salvare, transformarea școlii în Colegiu Național. Din februarie 1999, școala a devenit Colegiul Național „Spiru Haret”. (Nu este loc aici să scriu cum am reușit să evităm transformarea noastră într-o anexă a unei universități – a doua propunere făcută la amintitul Consiliu Profesoral – sau într-un liceu obișnuit și cum am făcut din școala de la gară cel mai important liceu din județ…).
…Prima responsabilitate pe care i-am încredințat-o profesoarei Carmen Cosmulescu a fost cea de responsabil al comisiei metodice a profesorilor din aria curriculară „Om și Societate”, în anul 1999. Era cea mai numeroasă și cea mai dificilă comisie. A coordonat-o vreme de nouă ani cu responsabilitate și cu profesionalism. În același an am propus-o, iar Consiliul Profesoral a validat propunerea, pentru a face parte din Consiliul de Administrație. A rămas în acest organism de conducere până în 2016 când a încetat mandatul meu de director. A fost părtașă la luarea tuturor deciziilor care au asigurat dezvoltarea și afirmarea Colegiului.
În anul 2003, la sugestia prietenilor mei, excelenții profesori Vasile Lupu și Valeriu Drulă, am propus-o inspectorului general pentru funcția de director-adjunct. Conform normativelor, Colegiul era îndreptățit să dețină trei directori-adjuncți. Fac precizarea că niciunul din cei șapte inspectori generali (unul cu două mandate!) nu a numit directori adjuncți peste voința mea. A rămas director-adjunct până la plecarea mea la pensie (2016) și a făcut echipă foarte bună, mai mulți ani, cu harnica și dedicata profesoară Mirela Bivolaru, celălalt director-adjunct după 2004. În această calitate, Carmen Cosmulescu și doamna Mirela Bivolaru m-au ajutat la: organizarea examenelor de competențe profesionale (la specializările care susțineau asemenea examene), examenele de evaluare națională la clasele a VIII-a, examenele de admitere în ciclul superior al liceului, coordonarea programului guvernamental „Bani de liceu”, organizarea olimpiadelor școlare (etapele pe școală și pe localitate), evaluarea personalului didactic auxiliar și nedidactic, coordonarea activității din Căminul Colegiului și, evident, la multe alte acțiuni și activități. A condus Colegiul în zilele în care directorul participa la acțiuni de evaluare ARACIP sau la cele ale Corpului de control al ministrului învățământului.
În 2005 și în 2007 a primit alte două atribuțiuni care presupuneau un mare volum de muncă, cronofage și foarte dificile: respeonsabil al comisiei pentru curriculum, respectiv, coordonator al comisiei pentru evaluarea și asigurarea calității în învățământ. Carmen Cosmulescu s-a ocupat cu totală implicare și cu neobosită dedicare în derularea parteneriatelor noastre externe. A coordonat proiectul de parteneriat European „Comenius”, „Teatrul în școală”, cu participarea unor instituții de învățământ din Italia, Franța, Turcia și Liceul de Artă „Sabin Drăgoi” din Arad. Proiectul s-a derulat în anii 2006-2010. Grație strădaniilor profesoarei Carmen Cosmulescu, Colegiul a primit Certificatul „Școală Europeană” în anul 2007, reînnoit în 2010. Tot sub coordonarea sa, Colegiul a participat la competiția „Euroscola” – Strasburg, 2009. A organizat cu elevii și vizite la Parlamentul European.
În anul 2006, Carmen Cosmulescu a structurat „Proiectul de Dezvoltare instituțională a Colegiului pentru perioada 2006-2010”. A fost cel mai complet document de acest fel și a devenit sursă de inspirație pentru multe școli din oraș și din județ.
Pe lângă atribuțiile de director-adjunct, Carmen Cosmulescu a desfășurat și o eficientă activitate didactică. A predat săptămânal 8-12 ore, a îndrumat practica pedagogică a elevilor de la specializarea învățători-educatoare, a fost metodist al Inspectoratului Școlar, a pregătit elevi pentru olimpiada de istorie, obținând importante premii naționale și foarte multe premii la etapa județeană, a făcut parte din Consiliul Consultativ (al I.Ș.J.) pentru programe comunitare, a coordonat multe proiecte de parteneriat interne, a fost și diriginte (fără remunerație) pentru că a dorit să-și ducă elevii preluați în clasa a IX-a, până la absolvire, a fost membru sau vicepreședinte în comisiile de bacalaureat, a corectat lucrări la olimpiade și la examene etc. În perioada în care am condus liceul, oferta C.D.Ș. număra aproximativ 210 discipline (era singurul liceu cu o asemenea ofertă). Carmen a propus mai multe asemenea discipline.
Pe lângă toate acestea, Carmen s-a implicat și în activitatea de cercetare. Din păcate, nu a reușit să-și publice teza de doctorat, o lucrare de pionierat în istoriografia gorjeană. Am realizat împreună lucrarea „Didactica istoriei”, apărută la Editura Universitaria din Craiova, în anul 2006, lucrare de mare folos pentru elevii de la specializarea învățători, și mai multe studii de istorie locală. În 2007 am publicat (Gheorghe Gorun, Carmen Cosmulescu, Gabriela Crudu, Cristian Ciobanu) lucrarea „Colegiul Național Spiru Haret Târgu Jiu la 175 de ani”, Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2007.
În cei aproape 18 ani de directorat, din care în 13 ani am fost secondat de Carmen Cosmulescu, rezultatele Colegiului Național „Spiru Haret” din Târgu Jiu au fost foarte, foarte bune. De exemplu, rata de promovare la examenele de evaluare naționale a fost de 100%, iar la cele de bacalaureat a fost de peste 95%. În cel puțin 14 ani toți elevii au trecut examenul de bacalaureat. Am la îndemână doar statistica din anul 2006 (cu un an înainte de celebrarea a 175 de ani de existență a școlii). Au participat la examen 286 de elevi. Toți au fost declarați reușiți. Pe categorii de medii rezultatele au fost: 158 de elevi (55,24%) cu medii generale cuprinse între 10 și 9; 115 elevi (40,21%) cu medii generale cuprinse între 8,99 și 8; 13 elevi (4,55%) cu medii între 7,99 și 7. Nicio notă sub 7!
Pentru rezultatele deosebite, în anul 2010, Colegiul a primit din partea Ministerului Învățământului „Diplomă de excelență pentru rezultate deosebite obținute la olimpiadele internaționale și naționale” și „Diplomă de excelență instituțională”, iar în anul 2006 directorul a primit, din partea ministrului Învățământului, „Diplomă de merit”.
În anul 2008, inspectorul general, profesor doctor Dorin Tașcău, directorul Colegiului Național „Tudor Vladimirescu”, a afirmat public că școala pe care am condus-o „este școala ultimilor 10 ani” din toate punctele de vedere. La 175 de ani de existență, școala a primit din partea Primăriei Târgu Jiu „Înscris de Onoare”, iar pe fațada clădirii a fost amplasată o placă de recunoștință pentru toți oamenii acelei școli. Din păcate, obiectul „inestetic” a fost îndepărtat…
Toate aceste rezultate și multe, multe altele s-au datorat atât echipei de conducere, cât și întregului personal didactic, didactic auxiliar și nedidactic care au răspuns tuturor provocărilor acelor ani cu entuziasm, cu devotament față de școală și cu încredere în valori.
Din 1 septembrie 2016, Carmen Cosmulescu a fost numită director cu delegație, iar din 9 ianuarie 2017, director prin concurs pentru o perioadă de patru ani. Cunoscând doar superficial cum a fost directoratul său, mă limitez să spun că atunci a fost realizată toată documentația pentru reparația capitală a clădirii principale. Spun însă, în deplină cunoaștere, că a fost un foarte bun director-adjunct. Pentru toate pe care le-a făcut i-am mulțumit public de numeroase ori.
V. Aș fi dorit să scriu mai multe despre Omul Carmen Cosmulescu. Mi-a fost însă greu să fac aceasta, fiindcă nu am putut să desprind omul de funcția pe care a avut-o, funcție în care am cunoscut-o cel mai bine. Mă străduiesc, totuși, să prezint trăsăturile, însușirile umane pe care i le-am intuit și pe care i le-am descoperit/sesizat tocmai în procesul de colaborare în care am fost amândoi angajați. Voi începe prin a invoca valoarea pe care o prețuiesc cel mai mult, credința. Carmen a fost o ființă foarte credincioasă. A fost un creștin ortodox practicant. Își găsea timp să participe la Sfânta Liturghie, fie la biserica din parohie, fie la biserica din parohia Olari, din vecinătatea școlii. Peste săptămână făcea tot posibilul să meargă la slujbele dedicate celor mai importante sărbători religioase. Era în relații foarte bune cu maicile starețe de la Sfintele Mănăstiri Strâmba-Jiu și Cămărășeasca. A fost foarte fericită când am hotărât să amenajăm capela Colegiului și m-a ajutat în toate demersurile. Datorită ei, Maica Stareță Marina de la Strâmba-Jiu ne-a donat odoarele necesare funcționării Capelei. Capela a fost sfințită la 11 iunie 2009 de, vrednicul de pomenire, Preasfințitul Gurie de la Mitropolia Olteniei. M-am rugat în această Capelă vreme de 7 ani. (Îmi amintesc că înainte să plec la pensie i-am spus că mi-aș dori ca la plecarea mea din această lume să fiu dus pentru câteva minute în acel spațiu care mi-a fost loc de rugăciune.)
Din credință izvorăsc alte frumoase calități pe care Carmen le-a dobândit: smerenia și sfiala, buna-cuviință, compasiunea pentru ceilalți, bunătatea, dragostea pentru animale, altruismul, loialitatea, devotamentul, respectul, prețuirea valorilor. Deși părea o fire plăpândă și emotivă, mi-a dovedit că avea o mare rezistență la efort și o voință deosebită. Chiar dacă în fișa postului era obligată să fie la serviciu (de director-adjunct) fie dimineața, fie după amiază (prin rotație cu celelalte directoare-adjuncte), Carmen a copiat modelul meu – a fost prezentă la școală cât mai mult timp posibil. Din păcate, după încheierea mandatului de director (în 2021), starea de sănătate i s-a deteriorat. Au urmat trei ani în care a alergat între spital, casă și școală. La trei zile după ce împlinise 61 de ani Dumnezeu a chemat-o la El. M-am rugat pentru ea în cei trei ani de suferință. Din 13 noiembrie 2024, mă rog Bunului Dumnezeu să o odihnească în pace, în liniște și în lumină!
Gheorghe Gorun
