Într-o zi însorită de august, am vizitat complexul muzeal «Constantin Brâncuşi », aflat în municipiul Târgu Jiu, Judeţul Gorj, România, încercând să ur-măm traseul spiritual dus – întors gândit de genialul sculptor. Toată lumea ştie că ansamblul sculptural cunoscut și sub numele de Ansamblul monumental « Calea Eroilor » de la Târgu Jiu, este un omagiu adus eroilor căzuți în timpul Primului Război Mondial dar o serie de studii efectuate în ultimii ani par a de-monstra faptul că scopul său, mesajul acestei căi de parcurs ar fi şi unul clar iniţiatic ! Cele patru componente sculpturale — Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor, Poarta Sărutului și Coloana Fără Sfârșit — sunt dispuse pe aceeași axă, orientată de la apus spre răsărit, cu o lungime de 1275 m. Incursiunea noastră a început la ora 13:00 cu o mare emoţie produsă de posi-bilitatea de a vizita un loc de o încărcătură energetică şi spirituală deosebite, de la râul Jiu, cel care străjuieşte municipiul Târgu Jiu dar şi cel care purifică trupeşte şi sufleteşte asemeni apei de botez a Iordanului… A urmat apoi teoretica odihnă meditativă de la “Masa Tăcerii” pentru că , prin grija autorităţilor, astăzi nu mai ai voie să atingi masa. Această primă piesă a ansam-blului sculptural brâncuşian trimite cu gândul la creştinism, în jurul “mesei” fiind aşe-zate l2 “scaune” corespunzătoare celor 12 apostoli prezenţi la “Cina de taină” a lui Iisus Hristos. O salcie bătrână aflată în apropierea acestei Mese a Tăcerii te imbie să rămâi cât mai mult acolo, pe înălţime, alături de verdeaţă, sfinţenie şi de viaţă. Parcă îţi vine să exclami asemeni descipolilor biblici « Doamne, bine ne este nouă lângă Tine; lasă-ne să ne facem trei colibe şi să stăm aici !… » Botezat şi împărtăşit, creştinul purcede apoi la drum întărit pe Calea Adevărului şi a Vieţii. El trebuie să se lupte însă permanent cu păcatul ce îl pândeşte la orice pas. De aceea probabil că şi sunt puse acolo scaunele de piatră, de o parte şi de alta a drumului, pentru ca drumeţul învingător să-şi poată « trage sufletul », după fiecare victorie nou câştigată , mulţumind lui Dumnezeu şi puterilor cereşti… Întâlnirea cu iubirea este tot una dintre ispitele vieţii pe care omul trebuie să o rezolve mergând pe drumul vieţii lui, o acutizare a luptei cu păcatul, simbolizată prin « Poarta Sărutului ». Frumoasă şi dulce este pentru om îmbrăţişarea dar cât de amare pot fi uneori roadele ei… !De aceea, el poate accepta firesc iubirea, mântuindu-se prin naşterea şi creşterea de copii (de aceea şi simbolurile arhetipale prezente în partea cea mai de sus a porţii, spre exemplu « uterul primordial ») dar şi oul / celula pe cale de a se divide, sculptată pe lateralele porţii. Desigur că basoreliefurile pot reprezenta şi o îmbrăţişare stilizată… « Pentru sculptor, materia sublimată devine spirit. Nu există mesaj mai emble-matic în întreg cuprinsul operei brâncuşiene, decât acela că spiritul uman se hrăneşte perpetuu de la izvorul nesecat de cunoaştere constituit de sursele oferite de materie. » spune atât de frumos Elena Armenescu ! Calea Eroilor, văzută ca o «Alee a scaune-lor / tronurilor / jilţurilor » devine un drum al desăvârşirii prin iubire şi jertfă, prin asumarea unei responsabilităţi sociale. Faptul că , în dreapta şi în stânga acestei “porţi a sărutului” sunt aşezate cele două bănci, evident tot din piatră, aduce aminte de băn-cile din faţa porţii ţăranului român , unde adeseori începeau şi poveştile de dragos-te… Trecând pragul păcatului, drumeţul întâlneşte lumea, simbolizată aici de oraşul Târgu Jiu, un oraş oarecum cosmopolit în care prezentul îşi dă mâna cu trecutul şi se amestecă gusturi, forme şi culori… El are de trecut mai înainte un bulevard al oraşu-lui (foarte aglomerat şi frecventat astăzi) iar puţin mai târziu are de traversat calea ferată ( cu « trenul vieţii », respective viaţa însăşi cu toate ale ei care vin şi pleacă, etc.). Noi nu ştim dacă bulevardul şi calea ferată au existat şi pe vremea sculptorului Constantin Brâncuşi, dacă au fost incluse în proiectul său dar dacă nu, ele au fost o fericită întâmplare pentru că sunt puse exact acolo unde trebuia pentru că separă în etape, materialul de spiritual, sunt două răscruci, două posibile alegeri ale destinului… Omul, călător prin viaţă, se poate smulge uneori din braţele iubirii alegând astfel să meargă mai departe « dincolo » de poarta lumii efemere, mântuindu-se prin asceză, credinţă şi suferinţă asemeni lui Iisus Christos. De aceea calea sa va trece mai întâi pe la biserică, corabia care îl va ajuta să învingă valurile furtunii păcătoase, invocând ocrotirea sfinţilor mai înaintemergători dar şi rememorând jetfa înaintaşilor, modelele care au dovedit din plin că « se poate! ». Ceea ce ne-a uimit în această biserică ce poartă hramul Sfinţilor apostoli Petru şi Pavel a fost mulţimea icoanelor cu chip de sfinţi români lucru pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri în România… Aşa cum ne-a părut ciudat şi faptul că pentru a ajunge la această biserică, a trebuit să ne abatem (pentru prima oară !) din drumul până atunci drept şi facil pe care l-am urmat. Noi credem că am găsit o posibilă explicaţie a acestui fapt prin aceea că şi în viaţă nu îţi este uşor să părăseşti păcatul alegând drumul bisericii. Noi a trebuit să facem o deviaţie spre stânga aşa cum şi în viaţă alegând credinţa alegi calea inimii care se află tot în stânga… Nu am înţeles însă de ce nu s-a gândit nimeni până acum ca în preajma bisericii sau în interiorul acesteia să fie prezentă vreo inscripţie sau, de ce nu, o pictură / o icoană / un afiş care să amintească de legătura cu marele sculptor român Constantin Brâncuşi?! Nu am aflat dacă numele acestuia este pomenit în biserică la vreo rugăciune ori la vreo slujbă anume de aceea ne-am bucura să aflăm că toţi creştinii pelerini ai complexului muzeal în aer liber imaginat şi realizat de sculptorul român se opresc pentru o clipă să se roage , să lăcrimeze ori să rostească în gând o rugăciune pentru aces tom genial despre care nu putem şti pe unde va fi ajuns după moartea sa fizică…. Dacă până la această biserică am mai mers cum am mers, consumându-ne energia, de aici până la capătul în care se află Coloana Infinitului puterile ne-au părăsit şi lupta cu înaintarea pe jos a fost dură. Să fi fost oare o intenţie bine fundamentată a sculptorului Brâncuşi toată această oboseală sfâşietoare? ne-am întrebat. (Credinţa şi sacrificiul merg mână în mână, nu?) Cu atât mai mult cu cât, de aici şi până la Coloana Infinitului, drumul urcă în pantă tot mai mult. Iar căldura extremă a lunii de vară ne-a făcut continuarea şi mai anevoioasă. Aşa că, mai în glumă mai în serios, l-am invocat atunci pe artistul Constantin Brâncuşi, cerându-i socoteală de ce a făcut el o cale aşa de lungă şi dificil de străbătut pe jos. Şi că, dacă tot ne străduim aşa din greu să o străbatem pe căldură, ne alegem şi noi cu ceva ? Coincidenţă sau nu, la întoarcere am avut o foarte mare bucurie… Înaintea insulei de verdeaţă pe care se înălţa coloana, a trebuit să mai trecem o stradă care continua spre dreapta cu un pod. Ar putea semnifica acest lucru o nouă şi ultimă inspită pe calea către desăvârşire ? Ar fi fost mult prea simplu să faci la dreapta unde te aşteaptă oraşul (Târgu Cărbuneşti), adică lumea, cu tentaţiile ei… Iar podul şi apa de dedesuptul lui ar delimita mortalul materiei de imortalul spiritual. Şi, ca o ironie, aveam să remarcăm la piciorul podului respectiv, o firmă de pompe funebre… ! Dar noi nu am luat-o spre dreapta ci am mers hotărât, deşi destul de greu, tot înainte spre Stâlpul 
Cerului bine înfipt în centrul petecului de ţărână înverzită. Ceva ne oprea să păşim pe gazonul proaspăt; bornele de beton nu păreau simple delimitări urbanistice… Autorităţile au îngrădit însă şi dreptul de a te apropia după bunul plac de Coloana Infinitului pierzând astfel posibilitatea individuală de a verifica anumite lucruri , de a-ţi primi premiul după îndelungul efort şi lepădarea de sine… De a te simţi eliberat şi mult mai aproape de cer, cum a gândit probabil şi sculptorul român. Aşa că a trebuit să ne mulţumim numai cu bucuria unui vis împlinit, acela de a atinge cerul prin intermediul stâlpului brâncuşian, un fel de Axis Mundi românesc. Am precizat, mai sus, « insula de verdeaţă » şi pentru că nimic din jurul ei nu mai are legătură cu oraşul (Târgu Jiu), pentru că nu mai există nici un mijloc de transport care să plece de acolo, nu mai există alte şosele ori căi de acces… Cel puţin la îndemână! Ori nu le-am identificat pe atunci noi?! Eşti obligat să te învârţi în cerc ca şi cum ţi s-ar spune că nu mai poţi ieşi decât… pe sus, prin cer ! Iar pentru că stâlpul sculptat se găseşte în centrul unui cerc de verdeaţă, ne-am gândit că el ar putea preînchipui un cadran de ceas solar de o frumoasă genialitate…Şi n-ar fi de mirare dacă avem în vedere că ruinele Sarmisegetuzei se află la câţiva kilometri distanţă iar peştera lui Zamolxis se află tot la o relativă apropiere astfel încât Constantin Brâncuşi, ca un om al locului, era la curent cu spiritualitatea geto-dacă… Se zice şi despre drumul de întoarcere, prin Tg.Jiu, al complexului sculptural către valea Jiului că ar avea un sens spiritual, dar unul invers, acela de cădere din credinţă, de coborâre de la viaţă la moartea simbolizată de apa Râului Jiu, văzut ca un fel de Apa Sâmbetei din mitologia românească. De altfel, terenul care coboară la vale face ca întoarcerea să fie mult mai uşoară şi mai rapidă aşa cum şi calea păcatului e mult mai la facilă şi rapidă…Noi am refăcut traseul de întoarcere şi, spre uimirea noastră, am câştigat o linişte sufletească şi un sentiment de uşurare personală dată de împlinire, ca pe o firească întoarcere la origini, la copilăria primordială, la ancestral, …însă asta abia după ce am trecut de biserică îndreptându-ne către Poarta Sărutului! Am înţeles deci că moartea poate fi uşoară şi frumoasă dar numai atunci când ţi-ai îndeplinit menirea, misiunea lumească, depăşindu-te pe tine însuţi şi bucurându-te la fiecare pas. Ea este doar o « trecere altfel » către divinitatea omniprezentă care te aşteaptă veşnic. În acest context, Poarta Sărutului ar putea simboliza sărutul dat cel mai de pe urmă decedatului, pe Aleea Scaunelor s-ar face popasurile, (corespunzătoare« vămilor » de după moarte), la Masa Tăcerii ar urma praznicul / pomana mortului şi rugăciunea finală iar în valea Jiului s-ar duce sufletul pe apă către “lumea cealaltă” … Cel puţin aşa am crezut noi atunci , în urma călătoriei intreprinse pe “Calea Eroilor”, că ar fi fost sensul pe care l-a dat sculptorul roman Constantin Brâncuşi operei sale monumentale de la Târgu Jiu. O operă de o semnificaţie profundă şi complexă (teologică, mitologică, numeralogică, etc.) de o genialitate pe care nu cred că vom reuşi prea curând să o înţelegem în totalitate.
Mariana Bendou şi Vasile Ruşeţi
