Românii nu au năvălit în magazinele La Cocoș pentru că era un brand „cool”. Nu pentru marketing sofisticat. Nu pentru experiențe digitale. Au venit pentru că era mai ieftin. Pentru că la final de lună rămâneau cu bani în buzunar.
Într-o țară în care alimentele s-au scumpit în ultimii ani cu procente de două cifre, în care facturile au crescut, iar salariile nu au ținut pasul cu inflația, diferența de 10–20% la coșul săptămânal nu e un detaliu. E diferența dintre „ne ajung banii” și „mai punem ceva pe datorie”.
Și totuși, exact când acest model a început să câștige teren, când parcările erau pline și cozile deveniseră rutină, au apărut ofertele de preluare. Coincidență? Greu de crezut.
Piața românească de retail alimentar este deja dominată de coloși internaționali precum Carrefour, Lidl și Kaufland, grupuri care rulează anual miliarde de euro. Într-un asemenea ecosistem, un jucător românesc care vine cu o politică agresivă de prețuri nu este doar un competitor. Este o amenințare.
Iar când o amenințare apare, mecanismele pieței se pun în mișcare rapid. Intervine și Consiliul Concurenței, se discută condiții, se negociază procente, se fac calcule.
Dar dincolo de limbajul tehnic, rămâne o întrebare simplă, aproape naivă: care este miza reală a unei astfel de achiziții?
Extindere? Giganții sunt deja în aproape fiecare oraș mare. Eficiență? Au lanțuri logistice optimizate la nivel european. Sinergii? Sună bine în prezentări corporate. Sau, mai direct spus: alinierea prețurilor?
Pentru că atunci când un jucător mic, dar eficient, ține prețurile jos, el forțează întreaga piață să se adapteze. În momentul în care este absorbit, presiunea scade. Diferențele se estompează. Piața „se stabilizează”. Iar stabilitatea, de multe ori, înseamnă prețuri mai apropiate între competitori.
Se vorbește despre finalizarea tranzacției în care Carrefour ar avea un rol central, iar numele Dedeman este menționat în ecuația viitoarelor mutări strategice. Dar experiența ultimelor decenii arată un tipar: brandurile locale cresc, devin relevante, apoi sunt integrate în structuri mai mari. La început, consumatorul nu simte nimic. Apoi, încet, diferențele dispar.
Pentru românii care încă își fac cumpărăturile cu lista strictă în mână, care compară prețurile la fiecare raft și calculează totalul înainte de casă, miza nu este ideologică. Este concretă. 50 de lei economisiți pe săptămână înseamnă 200 pe lună. Înseamnă o factură plătită. Înseamnă o rată achitată.
Dacă această achiziție nu are legătură cu alinierea prețurilor, atunci cu ce are? Ce alt motiv ar justifica graba cu care marii jucători reacționează de fiecare dată când apare o alternativă mai ieftină?
Într-o economie cu adevărat competitivă, succesul ar trebui să nască imitatori, nu cumpărători. Concurență reală, nu consolidare. Pentru că, în final, nu companiile plătesc nota de plată a concentrării pieței. O plătesc oamenii, la fiecare bon fiscal.
Iar românii au obosit să plătească mereu mai mult.
Dragoș Ionică
