Aşa cum am precizat, în Duminica de după «Înălţarea Sfintei Cruci», cea mai veche mănăstire din Valahia, va străluci în veşmintele de canonizare a Părintelui Arhimandrit Gherasim Iscu, starețul Mănăstirii Tismana, cu titulatura: «Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana», pentru că începând chiar de astăzi, până duminică, la străvechea lavră se vor desfăşura festivităţile prilejuite de proclamarea locală a canonizării Sfântului Cuvios Mucenic Gherasim, unul dintre martirii născuţi de temniţele comuniste, moldoveanul Grigore Iscu, după numele său de mirean, care s-a născut în data de 21 ianuarie 1912, în localitatea Poduri, judeţul Bacău, şi a trecut la cele veşnice în noaptea de 25 decembrie 1951, în închisoarea Târgu Ocna, când se prăznuia Naşterea Domnului! Arhimandritul Părinte Gherasim Iscu, starețul sfințit de la Tismana, avea să moară în urma condițiilor inumane din închisorile din România, chiar în ziua de Crăciun a anului 1951, în penitenciarul de la Tg. Ocna, iar, despre sfințenia și caracterul să de jertfelnicie și dragoste pentru aproapele, vorbesc toți cei care l-au cunoscut, mai ales pentru conduita sa morală impecabilă, care fascina prin aura sfințeniei. Statornicit în puterea dragostei lui Dumnezeu care înveșmântează frământătura de lut a omului curățit de zgura păcatului în harul înțelegerii și al cunoașterii mai presus de fire, sufletul Stareţului Gherasim Iscu se luminează de tainele cerești, pentru că Mântuitorul Hristos i le împărtășește ca unui prieten care va fi înțeles jertfelnicia urmării Lui, aceea de a birui lumea.
,,Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeți, Hristos este aproape”!
Cel răstignit pe crucea bolii în întunecata cameră 4 Spital de la Târgu-Ocna, unde își petreceau ultimele clipe de viață bolnavii ai căror plămâni erau ciuruiți incurabil de morbidul bacil Koch, Monahul Gherasim Iscu, care împărțea patul cu generalul Todirescu (fost comandant pe țară al Jandarmeriei în timpul regelui Carol II) pe care l-a întors la credință, salvându-i sufletul de noaptea iadului, a dovedit că prezența lui în sanatoriu se făcuse simțită prin măiestria cu care știa să umble în sufletele oamenilor și să-i îmbărbăteze. Era, deci, căutat ca duhovnicul care se dăruia cu bucurie deținuților care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuși. Dădea și îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci și din bogata lui experiență mistică isihastă, care, nu numai că era reabilitată ca noțiune și ca realitate practică, ci era și vie, densă, intensă s-o prinzi cu palma bătută de muncă! De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci, acolo, Dumnezeu era prezent și te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul și în ființa omului bolnav ca o mireasmă binefăcătoare. În clipele cele din urmă ale vieţii sale, Părintele Gherasim Iscu se îndrepta spre Împărăţia cerului, pentru că spunea: ,,De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferință prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului. Nu știu cum să-I mulțumesc… Nu știu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieții veșnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit și cu nădejde numai în mila și darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeți, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferință… Dușmanii cred că am fost învinși, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie și nu cunosc căile Lui”!
,,Azi suntem puțini, dar încă mai există credință şi lumea va fi izbăvită”!
Poate că acele ultime clipe ale vieţii sale, îl făceau pe monahul Gherasim Iscu mai aproape de Adevărul Care este numai Dumnezeu, fiindcă respira adânc şi apoi continua: ,,Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puțini, dar încă mai există credință în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputință, dar dincolo de mijloacele omenești există o iconomie divină și ea va renaște omenirea. Fiți, deci, binecuvântați!… Am cunoscut aici oameni în fața cărora cugetul meu se smerește! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta”! Dar, un lucru peste care nu se poate trece, un caz poate unic în istoria muceniciei, se referă la faptul că în acele ultime şoptiri ale sufletului, cu ultimele rămășițe de vlagă, sprijinit de alți doi deținuți, părintele Gherasim s-a îndreptat spre patul torționarului său ca să-l mângâie pe cap, deci, un om schingiuit ajungea să-l mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea, pentru că putea găsi o mângâiere şi pentru acela spunându-i cu patos: ,,Ești tânăr, nu știai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea”! Apoi a continuat: ,,Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc așa de mult, închipuiește-ți pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubește! Și toți creștinii pe care i-ai chinuit, să știi, te iartă, te iubesc și Hristos te iubește. Îți dorește mântuirea ta cu mult mai mult decât ți-o dorești tu însuți. Te îndoiești dacă este cu putință să ți se ierte păcatele… El dorește să-ți ierte păcatele mai mult decât tu însuți dorești să fii iertat. Dorește să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El! El este numai iubire, dar, trebuie să te întorci spre El ca să te pocăiești”! Aşadar, în groaznica celulă a închisorii-spital, unde nu mai era posibil să fie secrete, a răsunat mărturisirea ucigașului înaintea propriei sale victim, apoi s-au rugat împreună, s-au îmbrățișat unul cu altul. După ce a primit spovedania torţionarului Vasilescu și i-a dat sfânta împărtășanie, Părintele Gherasim Iscu a fost ajutat să ajungă la patul său şi cu doar câteva clipe înainte să treacă pragul către tărâmul veșniciei, a deschis iarăși ochii adânci, duși în fundul orbitelor şi abia şoptind a spus: ,,Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, frații mei, părinții mei”, a spus el stins, presimţindsosirea ceasului despărțirii de lumea aceasta, aşa cum sfântul își primenește atât haina sufletului, cât și pe cea a trupului de humă prin cuvintele: „În noaptea asta trec dincolo. Te rog, spală-mă un pic pe față și, dacă ai cu ce, taie-mi și unghiile. Nu vreau să las aici un corp neîngrijit”, după care a tușit și în fine, a adăugat: ,,Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze”! Cu certitudine, osemintele acestui martir al Bisericii Ortodoxe Române zac și acum, neștiute de nimeni, aruncate în groapa comună din cimitirul penitenciarului Târgu-Ocna şi nici până astăzi oficialitățile din România nu au luat nici o măsură de reabilitare a acestor martiri ai neamului, luptători anticomuniști, stâlpi de demnitate pe care se reazemă această națiune! Ar fi bine ca statul român să reușească să aloce un minim buget pentru a face demersurile necesare identificării eroilor și luptătorilor anticomuniști, morți fără nume și fără cruce în gropile comune din penitenciarele acelea, şi poate va exista o zi în care vom putea să ne închinăm și cinstitelor oseminte ale mucenicului sfințit Gherasim Iscu.
Vasile GOGONEA
