Pentru că Duminică, 9 noiembrie 2025, Mănăstirea Lainici va îmbrăca veşmintele alese şi binecuvântate ale canonizării «Sfântului Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici», cu ziua de prăznuire la 10 noiembrie, vom prezenta unele aspecte ale vieţii martirice a cuviosului călugăr ortodox român cu rang de arhimandrit, stareț al Mănăstirii Lainici (1929–1951), pentru a sensibiliza dreptcredincioşii care vor veni la această sărbătoare creştină şi pentru a prezenta date privitoare la viaţa sa zbuciumată şi demnă de un sfânt îndumnezeit! «Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici» s-a născut la 28 mai 1884, în comuna Secuieni, județul Bacău, cu numele de Vasile, din părinții Gheorghe și Ilinca, oameni simpli, dar, sinceri iubitori de Dumnezeu. A absolvit şcoala primară în localitatea natală, apoi a urmat Școala de cântăreți de la Roman, între anii 1900 și 1904, iar, împreună cu bunul său prieten Mihai Bâtâcă, viitorul arhimandrit Maxim Bâtâcă, a ucenicit pe lângă episcopul Gherasim Safirin, astfel că în vremea studiilor, cei doi buni prieteni au împlinit slujirea de cântăreți la Catedrala din Roman. Ca nişte nedespărţiţi fraţi întru Hristos, mereu împreună şi apropiaţi, amândoi au intrat ca începători în obştea Mănăstirii «Frăsinei», în timpul stăreției arhimandritului Porfirie Bucurescu, unde, dovedind harul cântării bisericeşti, în anul 1908, au pus bazele muzicii psaltice la Mănăstirea Sfântului Calinic! În anul 1910, Starețul Porfirie l-a tuns în monahism pe Cuviosul Vasile, încredințându-l cu numele Visarion, o fire blândă și smerită care a început o nevoință mai aspră, deoarece psalmodia din adâncul inimii la strană, încât mulți lăcrimau la auzul vocii sale de înger serafimic! Apreciindu-i harul duhovnicesc și viața plină de virtuți canonice, Starețul Porfirie l-a propus pentru a fi hirotonit în anul 1922, iar, în vara anului 1929, Episcopul Vartolomeu Stănescu al «Râmnicului Noul Severin» l-a trimis de la Mănăstirea «Frăsinei», ca Stareț la Mănăstirea Lainici, unde a început treptat şi cu multă dăruire să statornicească rânduiala isihastă pe care o aflase la Mănăstirea «Frăsinei», îndrumată de către Sfântul Calinic în slujire athonită! După 10 ani de stăreție la Lainici, Cuviosul Visarion adunase un sobor de peste douăzeci de călugări și frați întru credinţă, iar, în vremea lucrărilor șantierului de la Bumbești-Livezeni, deschis de către noul regim în anul 1949, Părintele Stareţ Visarion Toia a organizat un spital pentru cei răniţi şi schilodiţi în timpul lucrărilor la calea ferată, fiind mereu aproape de îngrijirea acestora. Suspectat de către agenţii de securitate că era apropiat de sufletul oamenilor şi în felul acesta contracara campania de reeducare ce se desfășura în zonă, mai ales că la un moment dat organiza pelerinaje împreună cu minerii din Valea Jiului și refuza cu îndârjire ocuparea chiliilor de către trupele de Securitate care luptau împotriva partizanilor din munți, toate aceste manifestări fireşti şi profund omeneşti au atras atenția organelor de represiune, motiv pentru care a fost maltratat de securitate și călcat cu picioarele, bătut cu bestialitate, astfel încât nu a putut fi salvat nici la spital şi ca urmare, la 8 noiembrie 1951 şi-a dat obştescul sfârşit!
Relatarea ieromonahului Popescu Dionisie, care a revenit în anul 1990 la viața monahală a obştii Mănăstirii Lainici
În continuare, vom prezenta relatarea unui personaj «cheie», ieromonahul Popescu Dionisie, care a revenit în anul 1990 la viața monahală a obştii Mănăstirii Lainici, când i-a mărturisit Peacuviosului Arhimandrit Stareţ Ioachim Pârvulescu, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Craiovei: «Uite, părinte stareț, să-ți spun cum a murit starețul Visarion Toia, că eu am fost martor ocular! Din 1947 mănăstirea era ocupată, pentru că mii de oameni lucrau pentru linia ferată Bumbești-Livezeni, care leagă județele Gorj și Hunedoara pe o distanță de 42 de kilometri, fiind inițial destinată transportului cărbunelui din Valea Jiului. Autorităţile noului regim au mobilizat în 1948 peste 30.000 de muncitori pentru finalizarea acestui proiect început în 1922, foarte important pentru legătura economică între Ardeal și Valahia, deoarece, voluntari din toată țara lucrau pe șantier și primeau certificatul de «brigadier» după 2-3 luni de muncă, astfel că Mănăstirea Lainici a devenit spaţiu de cazare pentru muncitorii şantierului. Se pare că la un moment dat, în mănăstire era cantonată chiar Unitatea Militară 0778, Securitatea CFR, iar, în clădirea principală din fața bisericii, construită de către Starețul Visarion Toia, se aflau 11 camere dintre care 9 ocupate de muncitori și militari, iar, în cele două camere rămase libere locuiau starețul Visarion Toia și părintele Calinic Cărăvan. Perioada 1948 – 1951 a însemnat un regim de teroare pentru Mănăstirea Lainici, viața monahală fiind permanent persecutată și maculată de obiceiurile lucrătorilor necredincioși, care, potrivit Cuviosului Părinte Stareţ Ioachim Pârvulescu, nu respectau regulile sfântului așezământ monahal. Aproape toate încăperile din corpurile de clădiri ale mănăstirii s-au transformat din locuri de rugăciune în spații de locuire, unde mirosul de tămâie a fost înlocuit cu fum de ţigară, mătăniile cu dansul și șoaptele pline de har ale călugărilor rugători cu vorbele murdare rostite de muncitorii îmbătaţi după muncă! În documente se relatează faptul că într-o zi, comandantul garnizoanei împreună cu niște ofițeri au venit beți la starețul Visarion Toia și i-au zis batjocoritor: «Moșule, trebuie să ne predai și chilia dumneata, ofițerii noștri au nevoie de mai multe camere!», după care Părintele Stareț s-a opus cu bun simț, spunându-i deschis: «Domnule comandant, mă iertați, dar tot ce s-a aprobat de la București, v-am dat!», pentru ca în continuare, pe un ton ireverențios și irascibil, comandantul să spună: «Moșule, dacă nu vrei să ne dai camera, o să-ți arătăm noi!», iar, ca urmare, l-au bătut cu bestialitate, cu pumnii, l-au jucat în picioare cu bocancii militărești, i-au desfigurat fața, i-au zdrobit oasele, și le-au zis călugărilor care erau de față: «Dacă spune unul ceva, pe toți vă omorâm!», iar, în felul acesta au tăcut toți! În final, după spusele ieromonahului Dionisie, martor ocular la cele întâmplate, acesta a reuşit în anul 1990 să povestească faptul că Stareţul Visarion Toia a zăcut vreo 2 săptămâni în acea stare, iar, când nu a mai putut să reziste, l-au dus la spital, însă era prea târziu! Piciorul său drept era foarte afectat deoarece fusese călcat cu bocancii, se cangrenase și atunci i-au amputat piciorul de sub genunchi, dar, după o lungă agonie și suferință, la 8 noiembrie 1951 s-a mutat la Domnul şi a scăpat de groaznicele chinuri!
Sfinţii Visarion Toia și Gherasim Iscu au reprezentat modele de credință!
În final, să menţionăm faptul că fiind vrednici mărturisitori ai credinței în Hristos și personalități remarcabile ale spiritualității ortodoxe românești ale secolului al XX-lea, Sfinţii Visarion Toia și Gherasim Iscu au reprezentat modele de credință, slujire, curaj și întărire în timpul vremurilor tulburi ale unui regim odios, dar, născuți pe meleagurile Bacăului, au contribuit cu smerenie și dăruire la apărarea credinței ortodoxe, atât în această zonă cât și în Oltenia, unde și-au desfășurat mare parte din activitatea duhovnicească, inspirând generații de tineri creștini. Sfântul Visarion Toia s-a dedicat lui Dumnezeu de la o vârstă fragedă, intrând în mănăstire, la Frăsinei, unde va pune bazele muzicii psaltice, iar, ca Stareţ la Mănăstirea Lainici, va reabilita mănăstirea profanată și jefuită în timpul primului război mondial. Personalitate remarcabilă și stâlp de credință, va înființa în cadrul mănăstirii un spital de campanie dedicat celor ce sufereau din cauza accidentelor de muncă și va atrage, asemenea unui far al credinței, din ce în ce mai mulți tineri la ortodoxie. Pentru aceste fapte, dar și pentru că nu a dorit să cedeze autorităților vremii chilii ale mănăstirii, a fost bătut și lăsat într-o baltă de sânge. În 1951, din cauza rănilor suferite, pe 8 noiembrie, Visarion Toia trece la Domnul, mărturisind pentru Hristos şi pentru viaţa îndumnezeită în Domnul!
Profesor Vasile GOGONEA
