Am ajuns la Bran într-o zi de la finalul lui august, venind dinspre Râșnov, însoțiți de-o ploaie măruntă, de toamnă. Am trecut pe lângă tarabele pline cu diverse suveniruri, cele mai multe legate de vampiri, de Dracula. Mulți turiști străini, pe care vremea nu-i intimidase. Unii fascinați de castelele vechi, mulți sub impresia poveștii care-l plasează la castelul Bran pe legendarul personaj Dracula, alții, ca noi, veniți să caute urmele Reginei Maria.
Aspectul exterior de fortăreață face loc unei atmosfere de mister când pătrunzi în culoarul îngust, labirintic. Treptat te simți copleșit de întâlnirea cu trecutul. Acele încăperi reconstituie un spațiu de viață care îi poartă amprenta: camera de primire, camera de muzică, biblioteca, nu în ultimul rând, camera Reginei Maria, cu nelipsiții crini. Evident, căutătorii de senzații tari găsesc și spații dedicate personajelor din mitologia românească, ceea ce le incită imaginația. Totul face parte din farmecul acestui castel care atrage anual o mulțime de turiști de toate vârstele și a cărui istorie coboară în timp până la începutul secolului al XIII-lea. Informația existentă prezintă castelul Bran ca pe un monument istoric și arhitectonic, situat în Culoarul Rucăr-Bran, construit pe o stâncă, într-un punct cheie din punct de vedere strategic, la 30 de km. de Brașov, în sud-estul Transilvaniei, regiunea etnografică Țara Bârsei.
Aflăm că la 1 decembrie 1920, Consiliul Orășenesc Brașov, la inițiativa primarului său, Karl Ernst Schnell, a donat castelul Bran Reginei Maria a României, în semn de recunoștință față de contribuția sa la înfăptuirea Marii Uniri, iar la moartea reginei, în 1938, castelul a fost moștenit de către fiica sa preferată, Principesa Ileana, căsătorită cu arhiducele Anton, din fosta familie imperială de Habsburg. Prin testamentul întocmit în 1933, la Balcic, Regina Maria lasă castelul Bran fiicei sale, principesa Ileana: Dorința mea este să-l folosească în deplină fericire, păstrându-l cât timp va fi cu putință. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Principesa Ileana s-a întors cu familia în țară și a locuit la Bran.
După 1948, castelul a fost naționalizat și a intrat în proprietatea statului român, iar din 1956 a fost amenajat ca muzeu de istorie și artă feudală, fiind deschis publicului. Între anii 1987 – 1993 a fost restaurat, reintrând în circuitul turistic.
La 18 mai 2006 este retrocedat moștenitorilor Principesei Ileana (arhiducele Dominic de Habsburg, arhiducesa Maria Magdalena Holzhausen și arhiducesa Elisabeta Sandhofer), intrând deplin în posesia acestora la 1 iunie 2009.
Construirea castelului Bran se leagă de anul 1377, când regele Ludovic I al Ungariei le confirmă sașilor din Scaunul Brașovului dreptul de a ridica o nouă cetate de piatră la Bran, înaintea ei existând o alta mai veche, din lemn, ridicată de cavalerii teutonii, între 1211 – 1225, ca întăritură de graniță.
În 1395, Sigismund le Luxenburg, împărat german și rege al Ungariei folosește castelul Bran ca bază strategică în timpul unei incursiuni în Țara românească, ulterior acordându-i lui Mircea cel Bătrân stăpânirea asupra lui. Castelul rămâne sub autoritatea Țării Românești până în 1419, iar în 1427 trece din proprietatea Scaunului Brașovului în cea a Coroanei Ungariei, care finanțează lucrările de fortificare și extindere, închiriindu-l după un an Scaunului Brașovului.
Având inițial forma și destinația unei construcții militare de apărare, la care, în timp, s-au adăugat turnul de sud, turnul dreptunghiular de est, iar între 1883 – 1886, acoperișul de țiglă, cetatea a beneficiat de cele mai importante lucrări de restaurare după ce a intrat în proprietatea Reginei Maria, devenind reședință regală.
În prezent vorbim despre Domeniul Bran care, în afară de muzeu, cuprinde Parcul Regal cu cele două lacuri, Casa de ceai, Casa administratorului și Casa Principesa Ileana. În cele patru etaje, muzeul adăpostește colecții de mobilier, costume, arme și armuri. Pentru a putea redeschide muzeul, familia de Habsburg l-a remobilat cu obiecte din colecția personală, Ministerul Culturii dispunând înaintea retrocedării mutarea din castel a colecțiilor aparținând statului român la Vama Medievală, care reprezintă acum noul sediu al Muzeului Național Bran.
În toamna aceasta, pe 29 octombrie se împlinesc 150 de ani de la nașterea Reginei Maria. După castelul de la Balcic, pe care l-a construit de la zero, îndrăgostită de peisajul acela de la malul Mării Negre, castelul Bran este a doua casă de care a fost legată sufletește și în care se retrăgea în căutarea câtorva clipe de liniște, mai ales în contextul dificil al anului 1927, când s-a confruntat cu boala și moartea Regelui Ferdinand. Legată de cele două castele este și povestea inimii reginei.
Conform dorinței sale, pe 29 octombrie 1938, inima Reginei Maria a ajuns la Balcic, la Stella Maris, mica biserică ortodoxă construită de o protestantă, cum obișnuia să spună, caseta fiind depusă într-o urnă de marmură albă, în interiorul bisericuței-capelă: În decursul unei lungi vieți, atâția au venit la inima mea, încât, moartă chiar, aș dori să mai poată veni la ea, de-a lungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria și bucuria. (Tatiana Niculescu Bran, Regina Maria Ultima dorință, Editura Humanitas, 2015, 2016). Va fi însă doar începutul unor lungi peregrinări ale inimii sale.
N-a putut rămâne acolo, așa cum se temuse regina că se va întâmpla, ca urmare a apropierii Balcicului de granița bulgărească și a tulburărilor din plan internațional. La doar doi ani, în septembrie 1940, cu puțin timp înainte ca România să cedeze Bulgariei Cadrilaterul și odată cu el Balcicul, inima reginei a fost dusă la Bran, celălalt loc foarte drag al său. Caseta aurită nu a fost dusă în interiorul castelului, ci a fost așezată într-o bisericuță de lemn, care a fost depusă în firida unei stânci din apropierea castelului și care s-a numit capela din stâncă, devenind, pentru câțiva ani, loc de pelerinaj.
Pe 30 decembrie 1947, când toate bunurile monarhiei au trecut în proprietatea statului, iar Principesa Ileana, devenită între timp arhiducesă de Austria, s-a pregătit să plece în exil, dorindu-și să ia și inima mamei sale cu sine, dar a fost nevoită să renunțe: sarcofagul din marmură era atât de bine cimentat în stâncă, încât nu am putut nici să-l deschidem, nici să-l mișcăm. Apoi m-am gândit că poate era dorința mamei ca inima ei să rămână cu poporul ei, în pietrele și pământul românesc.
La sfârșitul anilor 60, autoritățile comuniste au decis mutarea inimii reginei într-un seif din incinta muzeului Bran, iar în 1974, la București, la Muzeul de Istorie a României, urmând ca în final, printr-o decizie a nepotului său, Regele Mihai, să se întoarcă la Pelișor, locul de unde-și începuse călătoria.
Paginile din testament vorbesc și despre legătura afectivă pe care a avut-o încă de la început cu castelul Bran: Am redeșteptat la o viață nouă micul castel părăsit de la Bran, dar o mărturie impresionantă în sprijinul acestei legături (totodată, una despre talentul literar al reginei), se desprinde din textele următoare, selectate din volumul Regina Maria a României Însemnări zilnice, apărut la Editura Polirom, în 2012.
Sâmbătă, 14 mai 1927
Branul era adorabil ca întotdeauna, dar vremea era neplăcută: lapoviță transformată în ploaie și înseninări ocazionale. Eu venisem însă pentru o treabă importantă: să stabilesc cum putem introduce cât mai bine și mai ieftin apa și electricitatea.
Luni, 27 iunie 1927
A fost o mare bucurie să fiu din nou la Bran. Grădina, deși încă nu total înflorită, ceea ce se va întâmpla mai târziu, era frumoasă, cu garoafe absolut superbe, iar anul acesta nemțișorii sunt cum nu au mai fost vreodată, magnifici, în tufe frumoase. De asemenea, trandafirii American Pillar au crescut splendid și arcadele mele sunt acum aproape acoperite de ei. (…)
Absolut reușită este casa de oaspeți, pe care Liman a completat-o cu mici sobe adorabile, din faianță saxonă. (…) După prânz, odihnă în camera mea și-apoi o vizită în grădina de lângă casa cea mare, unde am găsit o mulțime de pansele și violete de diferite nuanțe, precum și numeroși trandafiri și, pretutindeni, dalii înflorite. O ceașcă de ceai în „bordei”, după care am plecat să facem o vizită la încântătoarea casă a lui Știrbei, la cea mai plăcută oră a serii.
Marți, 5 iulie 1927
Tot drumul spre Bran a fost frumos, dar, de cum am ajuns, a început să plouă. Firește că m-am dus în grădină, pe care am găsit-o superb înflorită. Rândul dublu de crini de-a lungul canalului de piatră era o splendoare albă, parfumată, o copie a celor de la Tenha Juvah. (…). Ne-am udat însă complet în timpul inspecțiilor noastre – Cella ( Cella Delavrancea), fiind fără pălărie, și-a udat părul ei buclat. Castelul era înțesat de flori, iar curtea era veselă, plină de culoare și, în plus, toate plantele agățătoare s-au decis brusc să iubească locul și se ridică peste ziduri. (…) Un prânz copios în logie. După aceea am mers prin apartamente cu Leonida, ca să stabilim definitiv cum să fie luminată fiecare cameră și colțișor, pentru că nu vreau o lumină puternică nicăieri. Vechiul castel trebuie să-și păstreze misterul.
Vineri, 8 iulie 1927
Chemarea grădinii mele de la Bran a fost atât de puternică pentru mine, încât nu am rezistat să nu mă întorc să-mi văd crinii, nemțișorii, crinii negri și trandafirii American Pillar. Vremea a fost minunată și ne-am bucurat din tot sufletul, în tihnă, luând ceaiul în „bordei” și privind grădina plină de flori. (…) Am urcat pentru o clipă în camerele mele, care erau pline de flori, ca și cum aș locui acolo, apoi ne-am întors acasă.
Sâmbătă, 16 iulie 1927
Aleea cu nalbe era frumoasă, un amestec superb de culori delicate, una mai frumoasă decât alta. În mica grădină cu merișor turcesc pe margini, gura-leului era splendid înflorită. A fost o minunată după-amiază liniștită și cu mare strângere de inimă m-am smuls de-acolo. castelul meu iubit era cu susul în jos, din cauză că se montează rețeaua electrică, dar curtea cu plantele agățătoare și florile din fiecare colțișor era o splendoare. Loc drag și iubit!
Vineri, 5 august 1927
Brusc, am decis să le iau pe cele trei surori și familia pentru două zile și o noapte la Bran, ca să înțeleagă cu adevărat Branul și minunata sa atmosferă, trebuie să petreacă o noapte sub ospitalierul lui acoperiș.
Sâmbătă, 6 august 1927
Ce mult am iubit cu toții acel micuț castel vechi, cu nesfârșitele sale unghere întunecate și misterioase. Ieri-noapte, cu toții au avut sentimentul că trăiau un vis pe care îl mai avuseseră, iar Branul cel mult iubit era, în mod ciudat, ca un cămin pentru fiecare, cu o atmosferă liniștitoare, primitor și ospitalier, deși este încă o locuință primitivă, fără electricititate și apă, lucruri pe care sper să le am anul viitor.
Luni, 17 octombrie 1927
Eu și Ileana am făcut o vizită fulger la Bran. A fost o zi cu mult vânt, dar frumoasă și, absolut pe neașteptate, aproape în mod misterios într-o zi de toamnă, tentele de culoare au cuprins pădurile și livezile și a fost o Augenweide (desfătare) tot drumul. A fost o zi senină. Totul arăta ca și cum ar fi fost pictat, ca un decor de scenă.
După un popas în curtea interioară, am coborât pe scara îngustă de piatră, îmbrăcată într-o arcadă de verdeață la ieșire și am traversat parcul pe aleea pietruită, pe lângă heleșteul mărginit de sălciile plângătoare, admirând rondurile de flori roșii și albe care desenau cercuri în iarba verde.
Am părăsit cu strângere de inimă locul în care imaginile din memoria lecturilor se suprapuneau peste cele ale prezentului, toate încărcate de spiritul ei.
Mariana Al-Saleh
