La marile evenimente ale neamului, între care și cel de-al Doilea Război Mondial, novăcenii nu au rămas pasivi, ci au apărat cu arma în mână pământul strămoșesc. Dintre aceștia, în cel mai devastator conflict armat din istoria umanității, 64 novăceni și 49 din fosta comună Pociovaliștea au rămas pe câmpurile de bătălie, sacrificându-și viața pentru glia strămoșească.
Suntem în luna august, lună care ne readuce sau ar trebui să ne readucă în memorie una dintre cele mai sângeroase campanii de război din istorie. Nu avem voie să uităm ceea ce au făcut înaintașii noștri pentru ca noi să trăim astăzi într-o țară liberă și suverană, cu atât mai mult cu cât pe la granițele noastre se aude zăngănit de arme. Din păcate, o bună parte dintre instituțiile de cultură nu știu să facă decât tot felul de sindrofii pe banii comunităților.
Pe lângă cei rămași pe câmpurile de bătălie, mulți luptători au ajuns în lagărele de exterminare de unde puțini au reușit să scape cu viață și să-și mai revadă locurile natale.
Unul dintre aceștia este Colonelul ION PETRE ȚIVLEA, a cărui viață impresionează prin faptele de vitejie și necazurile prin care a trecut.
S-a născut la 31 decembrie 1901, în comuna Ciocadia, Raionul Novaci, în familia învățătorului Petre Țivlea, fost mulți ani învățător la vechea Școală de Meserii Novaci. Pe atunci satul Huluba, adevăratul sat în care a văzut lumina zilei, aparținea de Ciocadia, ulterior a trecut de Pociovaliștea, sat aparţinător astăzi oraşului Novaci. Era unul dintre cei cinci copii ai acestuia fiind botezat cu numele de Ion – Petre. În multe documente apare însă cu prenumele – Ioan. Copilăria şi-a petrecut-o pe plaiurile natale de la poalele Parângului.
A urmat cursurile şcolii primare în satul natal, după care s-a înscris la Liceul „Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu. După terminarea cursurilor liceale, a urmat Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie Sibiu, pe care a absolvit-o în anul 1922 cu gradul de sublocotenent.
Ziua de 22 iunie, când armata română s-a angajat în cel de-al Doilea Război Mondial având ca ţel redobândirea Basarabiei, Bucovinei şi Ţinutului Herţa, teritorii străbune româneşti, care ne fuseseră răpite de ruşi, l-a surprins pe novăceanul Ion Petre Ţivlea la comanda Batalionului III din Regimentul de Infanterie 18 Gorj, cu care a pornit pe frontul de Răsărit. Pe front i s-au încredinţat misiuni dintre cele mai grele, Batalionul comandat de maiorul Ţivlea fiind folosit ca vârf de atac al Regimentului 18 Infanterie. Acest Batalion de gorjeni s-a umplut de glorie în luptele de la Dalnik, Odesa, Kerci, Feodosia, Sevastopol, Belbek, Suli, Inkerman, Balaclava, Stalingrad (septembrie 1941 – iulie 1942), cucerind toate obiectivele transmise prin ordine superioare. Batalionul comandat de dânsul a dat dovadă de extraordinare fapte de vitejie în luptele pentru cucerirea satelor Korpeci, Tulumceac şi Vladislavoca, îndeplinindu-şi misiunea încredinţată prin ordinele de operaţie.
Batalionul III suferise şi el pierderi masive, din 21 ofiţeri rămăseseră 3, iar dintre cei 800 de ostaşi, doar 120. Din ce rămăsese din Batalioanele I şi III s-a format un nou batalion, Batalionul I, a cărui comandă a fost încredinţată aceluiaşi maior Ion Ţivlea care comandase până atunci Batalionul III. Batalionul nou format cuprindea 3 companii.
Din ultima jumătate a lunii ianuarie 1942 şi până la sfârşitul lunii februarie s-au purtat cele mai grele lupte de rezistenţă împotriva atacurilor neîntrerupte din partea armatei roşii care dispunea de forţe masive aduse din Caucaz prin Strâmtoarea Kerci pe podul de gheaţă. În faţa Batalionului I se aflau 27 de divizii care umpluseră întreaga peninsulă Kerci. Acolo s-a produs cel mai groaznic măcel, maiorul Ion Petre Ţivlea scăpând cu viaţă doar printr-un miracol. Un proiectil de artilerie a explodat în apropierea sa. O schijă s-a oprit în lanterna din buzunarul maiorului pe care a făcut-o zob, scăpând teafăr datorită acestei lanterne. Au fost pierderi masive de soldaţi, astfel că ultimele rămăşiţe ale regimentului au fost transportate la Simferopol, mult în spatele frontului pentru refacere şi o nouă reorganizare.
S-a format un nou batalion pus sub comanda aceluiaşi încercat maior Ion Ţivlea, cel care a ocupat oraşul Balaclava şi care a cerut localnicilor să se adune în piaţa centrală a oraşului, fără nici-o grijă că li se va întâmpla ceva neplăcut.
Maiorul Ion Ţivlea, Comandantul Batalionului I s-a adresat mulţimii adunate în piaţă, mai întâi cu prudenţă, în mod prietenos, cu blândeţe, să nu aibă nici-un fel de teamă, să treacă fiecare la gospodăria lui şi să-şi reia activitatea de fiecare zi. Le-a propus să-şi aleagă din rândul lor un primar care să se ocupe de reorganizarea treburilor gospodăreşti.
După această victorie, maiorul Ion Ţivlea va pleca într-o permisie în ţară, după care i se va încredinţa paza litoralului pe ţărmul mării la Kerci. A fost avansat la gradul de Locotenent Colonel şi i s-a încredinţat comanda Batalionului 8 Vânători de Munte.
Datorită spiritului de comandant, a stăpânirii de sine, calmului ce-l caracteriza şi înaltului profesionalism în îndeplinirea misiunilor militare, Colonelului Ion Petre Ţivlea i s-au conferit Ordinele Steaua României şi Coroana României, ambele cu spade şi panglică de virtute militară, în gradul de ofiţer, precum şi Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a, fiind singurul ofiţer din Regimentul 18 Infanterie cu aceste decorații.
Armistiţiul încheiat cu ruşii la 23 August 1944 l-a găsit pe Colonelul Ţivlea pe frontul din Moldova. În ziua de 25 august este făcut prizonier împreună cu întregul Batalion şi expediat către lagărele din Siberia, ruşii nerespectând condiţiile prevăzute în armistiţiu. Sub masca regrupării forțelor pentru a continua lupta împreună împotriva nemților au atras 128.000 de ostași și ofițeri (cifră publicată în presa sovietică a acelor vremi), i-au înghesuit în trenuri de marfă ale căror vagoane nu au mai fost deszăvorâte decât atunci când au fost debarcați în lagărele de prizonieri din îndepărtata Siberie unde mai supraviețuia doar o mică parte din cei peste 100.000 ostași și ofițeri români capturați în luptele de la Stalingrad și Cotul Donului în noiembrie 1942.
Timp de cinci ani KGB-ul va strânge tot felul de declaraţii mincinoase din România, dar mai ales din Cernăuţi unde Ion Ţivlea îndeplinise pentru o scurtă perioadă funcţia de comandant al Pieţei Cernăuţi. În acest fel, i s-a înscenat un proces în care era acuzat de crime de război. Tocmai el, cel care ordonase companiilor de sub comanda sa ca populaţiei ruseşti aflate în spatele frontului să i se dea alimente şi mâncare din hrana soldaţilor români, era acuzat acum de crime de război.
În 1949, după cinci ani de lagăr, este judecat pentru Crime de război de către tribunalele din Cernăuţi, Lvov, Kiev şi cel suprem, fiind condamnat la 25 ani de închisoare şi trimis pe ţărmul Oceanului Îngheţat de Nord să muncească în minele de cărbuni Vorkuta. De acolo, va scrie nenumărate memorii guvernului sovietic prin care să-şi dovedească nevinovăţia, care vor fi luate în consideraţie abia după moartea lui Stalin, după 6 ani de lagăr.
Aflat în culmea disperării, prin ultimul memoriu cere să fie împuşcat în faţa martorilor din Cernăuţi care dăduseră declaraţii împotriva sa. Până la urmă i s-a acceptat dorinţa fiind adus de la Vorkuta la Cernăuţi pentru confruntare şi rejudecare. În faţa instanţei, cei doi martori, foşti acuzatori au declarat că nu Ion Ţivlea este omul în cauză. A fost eliberat în anul 1955 în urma rejudecării procesului de către aceleaşi tribunale, recunoscându-i-se nevinovăţia.
La sosirea în ţară era aşteptat însă la graniţă de duba securităţii care l-a transportat la închisoarea Gherla, unde a mai rămas doi ani, până în 1957, din ordinul comuniştilor instalaţi la cârma statului: Gheorghiu Dej, Petru Groza, Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Vasile Luca, Constantin Doncea şi alţii.
Deşi apărase pământul sfânt al ţării, şi în propria lui ţară a fost acuzat tot de crime de război. A fost încarcerat doi ani la Gherla fără ca soţia, familia sa să ştie că este de atâta amar de vreme pe pământul patriei sale. A fost eliberat din închisoare în 1957, dar spre marea lui durere nu a mai apucat să-şi găsească soţia în viaţă, măcinată de atâţia ani de patimă sufletească. Decedase cu un an în urmă.
În lagărul de dincolo de Cercul Polar de Nord, prizonierii erau păziţi straşnic. Prizonierii nu aveau voie să pronunţe numele României fiind pedepsiţi sălbatic dacă o făceau. Colonelul Ţivlea avea o cutie de chibrituri pe care erau culorile noastre naţionale, îngemănate în Tricolor. Uneori, scotea în mare taină din ascunzişul zdrenţelor sale acel Sfânt Tricolor. Îl privea, îl săruta şi plângea. După un timp s-a destăinuit unui camarad. Au plâns împreună. Până la urmă camaradul l-a trădat. A fost aspru torturat şi acuzat de planul unei conspiraţii. Adus în faţa instanţelor de judecată a fost condamnat la moarte, fără drept de recurs. A fost dus într-o pădure împreună cu alte câteva zeci de condamnaţi şi băgaţi într-o mină părăsită. Acolo au fost lăsaţi să moară prin înfometare şi frig. Era iarnă. S-au hrănit cu viermişori de sub stratul de frunze, apoi cu ouă şi pui de ciori. În primăvară mai rămăseseră în viaţă doar 16. S-au hotărât să plece şi au mers aiurea până au dat de o cale ferată. Apoi s-au predat autorităţilor, scăpând totuşi cu viaţă, fiindcă între timp Stalin murise şi multe lucruri începuseră să se schimbe.
Acesta este Colonelul novăcean Ion Petre Ţivlea, un om de aleasă omenie, un român adevărat care şi-a apărat cu demnitate pământul sfânt al ţării, motiv pentru care a plătit prea scump, trăind până la sfârşitul vieţii, 25 februarie 1990, dintr-o pensie modestă obţinută cu mare greutate în anul 1962 și numai după ce Guvernul român a fost înștiințat de U.R.S.S printr-un comiunicat că faptele pentru care fusese condamnat nu se adeveresc.
În încheiere, doresc să amintesc de o scrisoare trimisă din București de către dr. Mărtescu – Vifor d-lui prof. Gheorghe Găvănescu, Maior (r), veteran de război, cel care publicase în Gorjeanul articolul ,,Un gorjean condamnat, fără vină, la 25 ani de închisoare’’, în care propunea autorităților târgujiene ca una din străzile municipiului să poarte denumirea ,,Colonel Ion Țivlea’’. Sper ca această propunere să fie îndeplinită de autoritățile novăcene. Ar fi un semn de recunoaștere a meritelor unui mare român care a trecut prin uriașe suferințe în luptele pentru apărarea pământului străbun.
CONSTANTIN DÂRVĂREANU
