În tradiția creștină, cele șapte păcate capitale sunt: mândria, desfrânarea, lăcomia, iubirea de arginţi, invidia, mânia şi lenea, dar, tema fiind vastă pentru a putea fi tratată într-un spaţiu publicistic limitat, începem prin a spune că de-a lungul timpului au fost multe încercări de a clasifica sau de a enumera păcatele cele mai mari, păcatele capitale. Spre exemplu, înțeleptul Solomon în «Cartea Proverbelor» stigmatizează şapte şi enumeră Șapte lucruri urâte de Domnul Dumnezeu (Prov. 6:16-19), iar, în «Noul Testament» avem o listă de păcate grave concepută de către Sf. Apostol Pavel (Galateni 5:19-21). În secolul al IV-lea călugărul Evagrie Ponticul în scrierile sale vorbește despre șapte păcate de moarte, în care își au izvorul toate celelalte vicii ale omului, aceste păcate fiind «Gastrimargia» (îmbuibarea), «Porneia» (prostituția), «Philargyria» (avariția), «Hyperephania» (respectul pentru sine, «Lype» (invidia), «Orge» (furia), «Kenodoxia» (lauda de sine) şi «Akedia» (depresia). Interesant este faptul că în anul 2008, Biserica Catolică a modernizat lista adăugând șapte noi păcate cum ar fi: distrugerea mediului înconjurător; experiențele științifice a căror natură morală este discutabilă, manipularea genetică ce conduce la alterarea ADN-lui, consumul sau traficul de droguri, injustiția socială care duce la sărăcie, avortul şi pedofilia. Dar, atât cele vechi, cât şi cele noi sunt considerate «păcate capitale», deoarece din ele decurg multe altele, deoarece, prin deschiderea «Cutiei Pandorei», toate păcatele s-au răspândit pe pământ şi toţi păcătuim, fie că ne ghidăm după vechiul principiu latin: «Errare humanum est», fie pentru că ne lăsăm dominaţi de instinctele necontrolate! Dar, mult mai rău este atunci când tocmai clasa conducătoare cade în păcatul condamnat de Biserică: «Injustiţia socială care duce la sărăcie», şi de multe ori, sărăcia unui popor este provocată tocmai de către cei care ar trebui s-o înlăture din societate! Bineînţeles, toţi avem păcate, mai mici sau mai mari, dar trebuie să le avem în atenţie, să veghem ca să nu ne rătăcească pe calea vieţii, căci tot mai bine-i un trai mai modest şi mai liniştit în propria noastră casă decât în celula unei închisori. Nu dăm cu piatra în cei care-şi fac datoria în mod onest, ci în cei care profitând de poziţia lor socială, care le dă putere şi influenţă, se lăcomesc şi pentru a se îmbogăţi pe cale necinstită, îşi subminează semenii. Chiar şi pe la noi se mai întâmplă unele lucruri şi rămânem sideraţi auzind cum nişte judecători s-au transformat în infractori, luând mită tocmai de la cei pe care urmau să-i judece şi care apoi i-au denunţat, astfel că şi-au făcut tagma de râs, aşa cum vedem politicienii care se luptă între ei ca hienele!
„Reprimă-ţi invidia faţă de omul excepţional, învaţă să-l înţelegi şi să-l preţuieşti”!
Vom continua cu o sumară definire a păcatelor capitale, abordate într-o viziune teologico-morală, astfel:
Mândria este păcatul păcatelor şi a fost numită «mama viciilor», «primul pui al diavolului» sau «întâiul născut al morții», pentru că omul mândru se prețuiește pe sine într-un mod pătimaș. Astfel, Nicolae Steinhardt spune despre mândrie: „Degeaba le-am avut pe toate: inteligență, cultură, istețime, doctorate, dacă suntem răi, haini, mojici, vulgari, se duc pe apa sâmbetei și inteligență și erudiție…”! Cel mândru neagă existenţa sau puterea lui Dumnezeu, iar, ca exemplu este dat Diavolul, cel ce se credea a fi deasupra lui Dumnezeu, dar a fost aspru pedepsit, ca şi alte figuri istorice precum Nabucodonosor, împăratul Babilonului, care în trufia lui credea că împărăţia sa este cea mai grozavă de pe pământ. Toţi cei care suferă de acest păcat capital să ia aminte că după mândrie urmează căderea şi pieirea!
Invidia se naște în inima lipsită de iubire, pentru că un om dominat de invidie se întristează când aproapele reușește, și se bucură dacă îi merge rău, iar, ,,Fără să realizăm atunci când invidiem ne recunoaștem inferioritatea”! (Pliniu). Conform specialiştilor, invidia poate fi chiar depresivă sau ostilă şi când ajunge să devină ostilă, ea se manifestă prin agresivitate. Dacă un copil este invidios pe jucăriile primite de un altul, ei chiar se pot încăiera, ca şi în cazul în care doi tineri iubesc aceeaşi fată, dar aici nu este vorba doar de invidie, ci şi de gelozie, la fel de periculoasă. Oamenii ar trebui să fie mai modeşti şi mai cumpătaţi, dar dacă tot îi cuprinde invidia, atunci cel puţin aceasta ar trebui să fie o invidie admirativă, aşa cum ne îndeamnă criticul şi scriitorul român George Călinescu: „Reprimă-ţi invidia faţă de omul excepţional, învaţă să-l înţelegi şi să-l preţuieşti”!
Omul trebuie să fie om adevărat în sensul bun al cuvântului, fără a-i afecta pe alţii!
Mânia pare a ne aminti faptul că atunci când vezi roșu în fața ochilor devii un animal gata de luptă, iar, organismul produce în exces adrenalină, ritmul respirator și cardiac se aplifică, pupilele se măresc, iar sistemul imunitar se mobilizează și devine pregătit într-o secundă de confruntare verbală şi fizică. Fie că motivația furiei este justă sau nu, oamenii care se lasă dominați de ea nu prezintă mare încredere.
Lenea este «cucoană mare», cum spune o vorbă din bătrâni, iar, dacă munca este o virtute ce dă sens și bucurie vieții, lenea este o patimă ce degenerează sufletul prin inactivitate şi pasivitate. Putem vorbi despre o lene în cele pământești și una în cele duhovnicești, mai ales că Iisus Hristos Domnul condamnă lenea și nerodirea!
Iubirea de arginţi este atributul celui celui avar, calic, lipsit de generozitate, un om care adună și nu se îndură să cheltuiască. Iubirea de arginţi, creştinii o cunosc cel mai bine de pe vremea când afurisitul de Iuda l-a vândut pe Iisus pentru 30 de arginţi, faptă care de altfel i-a adus şi pierzania, căci el, nemaiputând suporta remuşcările ce-au urmat condamnabilei sale isprăvi, s-a sinucis. De atunci şi până în zilele noastre mulţi «iuda» s-au născut şi-au continuat faptele cele rele. Bineînţeles că astăzi, ei nu se numesc «iuda», ci au o denumire mai modernă: denunţători, trădători sau vânzători de suflete!
Lăcomia este cea mai cunoscută și răspândită formă de îmbuibare în planul pântecului. Cel cuprins de lăcomia aceasta face din hrană scopul pentru care trăiește. Desfrânarea este puterea trupului asupra sufletului. Din lăcomie provine mânia, din lăcomie ia naştere dorinţa, din lăcomie rătăcirea şi pierzarea! Lăcomia este pricina faptei rele (Hitopadeca). Şi cum în toate timpurile au trăit înţelepţi, ei au observat toate acestea şi ni le spun nouă, pentru a ne avertiza, iar noi putem foarte uşor să verificăm spusele lor, numai dacă privim în jurul nostru.
Desfrânarea, soră bună cu prostituţia, este un exces de plăceri senzuale, I se spune şi destrăbălare, de fapt, un comportament imoral şi dăunător care îi caracterizează pe unii oameni lipsiţi de morală şi idealuri omeneşti. Desfrânarea îmbracă multe forme, cum ar fi: prostituţia, incestul, homosexualitatea etc., toate fiind condamnate de religia creştină, fiind considerate nefireşti. Desfrânarea duce adesea la boli incurabile, la lipsă de demnitate, la secătirea fiinţei, la distrugere de familii sau chiar la degenerarea speciei. În toate lucrurile trebuie să existe cumpătare, măsură şi înţelepciune! Slavă Domnului că fiecare din cele 7 păcate capitale își are opusul în 7 virtuți cardinale: măndrie vs. smerenie, invidie vs. bunătate, furie vs. răbdare, lene vs. hărnicie, zgârcenie vs. dărnicie şi milostivire, lăcomie vs. cumpătare, desfâu vs. sfințenie. Iar, Sf. Apostol Pavel ne spune: «Umblați cârmuiți de Duhlul, și nu împliniți poftele firii pământești… Cei ce sunt ai lui Hristos Domnul, și-au răstignit firea pământească, împreună cu patimile și poftele ei. Dacă trăim prin Duhul, să și umblăm prin Duhul» (Galateni 5:16-25). De aceea, omul trebuie să fie om adevărat în sensul bun al cuvântului, fără a-i afecta pe alţii!
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
