Consilierile și psihoterapiile experenţiale îşi focalizează demersurile pe valorificarea experienţei imediate, trăită actual, aici și acum, a persoanei. „Una din cele mai dificile probe de măiestrie pedagogică este schimbarea atitudinii exterioare, a persona-ei- consideră C.G.Jung.
Tot atât de dificilă este însă şi schimbarea sufletului, căci structura acestuia obişnuieşte să fie la fel de solidă ca şi aceea a persona-ei”[1].
Dar ce este persona? Atitudinea exterioară: caracterul exterior. Atitudinea interioară: anima, suflet. Cele două caractere sunt complementare – se pronunţă C.G.Jung. Sufletul conţine toate calităţile general umane care lipsesc atitudinii conştiente. Iar dacă persona este intelectuală, sufletul este sigur sentimental.
Cu promisiunea c-o să revin, să vedem ce concepţii şi modele despre om şi despre dezvoltarea personalităţii sale include orientarea experențială în consiliere şi psihoterapie:
– abordarea experenţială clasică (în aceasta sunt incluse: consilierea şi terapia centrată pe client / persoană, gestalt-terapia, psihodrama);
– abordarea experenţială modernă (aceasta cuprinde: analiza existenţială sau drumul către sens, analiza bioenergetică, înţeleasă ca incursiune în universul psihicorporal, analiza tranzacţională);
– abordarea experenţială postmodernă (în ea întâlnim: programarea neurolingvistică, dezvoltarea şi terapia transpersonală, terapia unificării).
Să nu uităm: omul se realizează ca om numai prin interacțiunea nivelului intrapersonal (descoperirea propriului EU, a potenţialităţilor sale) / cu cel transpersonal (relaționarea lui cu ceilalţi, cu lumea înconjurătoare, cu universul existențial, orientarea spirituală a acestuia).
Acest mit al Eu-lui e o mare problemă. El iese la lumină din adâncul întunecat şi nepătruns, mândru de particularitatea lui, mândru că a dat formă unei idei unice, individuale, a creatorului lumii, idee ce nu se repetă în universul întreg. În Paradis, Eul dormea în desăvârşită nevinovăţie şi siguranţă în poala naturii mame. Izgonit din el, întrucât mâncase din Pomul Cunoştinţei, omul ca să-şi menţină această individualitate a trebuit să lupte și să sufere necontenit. Aceasta este unitatea de măsură a valorii sale. „O faţă a acestei valori se cheamă jertfă – îl citez pe Rabindranath Tagore; ea exprimă cât ne-a costat. Cealaltă față se cheamă câştig; ea exprimă cât am izbutit”[2].
În concepţia înţeleptului indian, fundamentale sunt cunoaşterea propriului nostru suflet şi smulgerea lui de sub puterea eului, care ne-ar ţine prizonieri. E o concepţie justă – căci de la greci încoace (de la eroul de teatru antic Oedip – n.m., I.P.B.) puterea e aducătoare de nenorociri. Tragedia puterii şi a deţinerii puterii politice este însă şi una a cunoaşterii. Căci – precizează Michel Foucault – „tiranul grec nu era pur și simplu cel care lua puterea. El era cel care lua puterea pentru că deţinea sau impunea faptul de a deține o anumită cunoaştere superioară în eficacitate celei a altora” [3].
Cunoaşterea lui Oedip este una din experienţă. Este în acelaşi timp o cunoaştere solitară a omului care, de unul singur, vrea să vadă cu propriii săi ochi. Am cedat ispitei acestui mit pentru moment, însă iată cum tot el mi-a reînnodat firul roşu al conferinţei.
În fapt, Oedip promovează forma de putere-cunoaştere, nu pe aceea, de mai încoace de eon, a antinomiei între cunoaştere şi putere. „Dacă există cunoaştere, trebuie să renunţi la putere. Acolo unde cunoaşterea şi ştiinţa se află în adevărul lor pur, nu mai poate să existe putere politică”.[4]
Aşa se face că acest mare mit ar trebui cumva lichidat. De altfel Nietzsche a şi demonstrat că în spatele oricărei cunoaşteri ceea ce se află în joc este o luptă de putere. Puterea politică nu este absentă din cunoaştere, ea este întreţinută cu cunoaşterea. Tot el a mai arătat că până şi poezia a fost inventată prin obscure relaţii de putere. Religia, la fel, a fost și ea, inventată prin pure şi obscure relaţii de putere (Vezi şi volumul propriu „Cenuşi arhetipale”, în curs de reeditare – n.m., I.P.B.).
Prin urmare R. Tagore afirmă, după îndelungi şi profunde deliberări: „Eul nostru îl putem privi în două forme de înfăţişare, deosebite. Vedem eul care se împrăştie în lung şi-n lat şi eul care creşte-n sus peste sine şi cu acesta îşi descoperă propriul înţeles. Când se împrăştie, încearcă să câştige în întindere; el vrea să agonisească totul pentru sine şi bunurile pe care le-a îngrămădit trebuie să servească de piedestal. Dar când îşi descoperă adevărata natură, jertfeşte tot ce are și prin aceasta ajunge la desăvârşire, cum floarea care a înflorit din mugure îşi lasă toată dulceaţa să curgă din cupa frumuseţii sale.”[5]
În iubirea desăvârşită aflăm astfel libertatea eului nostru. Numai în muncă se descoperă fiinţa noastră. Ştiinţa, puterea şi munca e trinatura lui Dumnezeu însuşi.
Artistul îşi are şi el persona lui. Jung mai aflase că în ceea ce priveşte însuşirile general-umane, caracterul sufletului se poate deduce din caracterul persona-ei. Tot ceea ce în mod normal ar fi trebuit să fie în atitudinea exterioară, dar nu este, poate fi în mod sigur întâlnit în atitudinea interioară. După cum persona e ca expresie a adaptării la mediu, este de regulă puternic influenţată şi formată de acesta, tot astfel şi sufletul este puternic format de inconştient şi de calităţile acestuia (vezi şi antologia „Persona”, a lui Nicolae Coande)[6].
Artistul deci, care are bucuria unei idei artistice depline, o exteriorizează, dându-i o formă şi astfel ideea devine şi mai mult proprietatea lui. Un autentic, creativ, spontan, natural artist ştie cum să-şi valorifice optim experienţele anterioare în orice situație de viață reală, având sentimentul împlinirii şi realizării de sine. Dacă solicită un demers psihoterapeutic experențial, el vrea să simtă în orizontul lui de aşteptare un mediu plin de căldură şi de înţelegere în care să-şi poată actualiza posibilităţile, trăind experienţe afective predominant pozitive, stenice. Aș da ca exemplu prietenia dintre Creangă și Eminescu, dar și iubirea dintre Eminescu și Veronica Micle [7], deşi asemenea cupluri sunt nenumărate fie si numai în literatura română.
În fapt – conchide Ion Al. Dumitru – „Schimbarea psihoterapeutică experențială presupune modificări realizate concomitent pe două paliere:
– la nivelul intrapersonal (schimbări care presupun sporirea capacității persoanei de a-și descoperi propriile disponibilități și potențialități; de a trăi pozitiv experiențe care să-i asigure autoactualizarea și autorealizarea, în esență de a-și descoperi și valorifica propriul Eu);
– la nivelul transpersonal (schimbări care presupun experiența realizării unificării omului cu universul existențial, cu Dumnezeu)”[8]
Propriul Eu are de trecut proba bifurcării; adică poate fi trufaș, lacom de putere, poate să prade lumea de toată bogăția ei, ca să-și potolească o lăcomie de o clipă. Dar poate să aleagă credința în bine, în binele comun, social, de domeniul infinitului. Cel înțelept încearcă să-și armonizeze dorințele ce tind la mulțumirea de sine cu cerința binelui social și numai astfel își poate realiza eul său nobil. La eliberarea naturii fizice ajungem prin sănătate (somatopsihică), la aceea a ființei sociale prin dreptate, la aceea a eului nostru prin iubire iar ca formă a bucuriei lui Dumnezeu va fi nemuritor, iar bucuria lui însuși va fi veșnică: „Aceasta-i ceea ce nu ne îngăduie sa credem în moarte chiar când nu ne putem îndoi de realitatea morții. Contrazicerea aceasta dispare din noi prin adevărul că în dualismul vieții și al morții e armonie. Noi știm că viața unui suflet, finită după aparența ei, și infinită după natura ei, trebuie să treacă prin poarta morții în pelerinajul ei spre infinit. Moartea e monistă, ea nu are viață în sine. Viața însă e dualistă; ea le are pe amândouă: aparența și adevărul, iar moartea este acea aparență, acea maya tovarășă nedespărțită a vieții. Eul nostru, ca să trăiască, trebuie să se transforme și să crească necontenit în forma lui; s-ar putea spune că, în același timp, se produce în el o necontenită moarte și o viața necontenită. De fapt, aspirăm la moarte, când ne ferim de moarte, când am vrea să dăm durată acestei forme a eului, când eul nu simte nici un impuls, să se întreacă pe sine când își socotește ca definitive hotarele și după această măsură lucrează. Atunci ajunge până la noi chemarea maestrului nostru, să murim acestei morți – nu e o chemare la nimicire, ci o chemare la viața veșnică.”[9]
Constantin Brâncuși afirmă la rândul său că „nu poți ajunge la lucrurile adevărate decât renunțând la Eu”. Lucrurile adevărate ar fi cele care au un suflet. Căci sufletul va fi mereu viu. Tot el crede că „reală nu e forma exterioară a lucrurilor, ci esența lor”.[10] Și că „viața este un ferment și trebuie să mențină transformarea ca să te numești viu”. Și că „Cine nu iese din Eu, nu atinge absolutul și nu descifrează viața. Viața ‒ care este cea mai mare bucurie ‒, e un șir de miracole și e ca o spirală, totul este să o și meriți”.
Proiectată pe acest fond cultural-lingvistic și filosofico-literar, copleșitor pe alocuri, vibrotextual, relația de consiliere, la care mă întorc desigur programatic – este obligatoriu autentic umană, mutuală, încărcată afectiv. în ea consilierul și clientul comunică sincer și deschis, trăind experiențe pline de semnificație. Relația de consiliere de tip experențial este una echilibrată, asemenea celei dintre prieteni (sau soți). Se pune accentul pe factorii de natură emoțională, pe trăirea actuală a unor experiențe de viață reale. Este vorba despre o relație, permisivă care să-l ajute pe client să se înțeleagă pe sine într-o asemenea măsură încât să fie capabil să se dezvolte și să se adapteze eficient la solicitări.
În aventura creației sale — ca să mă concentrez tot pe modelul «Constantin Brâncuși» – inegalabilul sculptor a avut câteva prietenii memorabile: cu Marcel Duchamp – o prietenie în slujba artei revoluționare, cu Erik Satie – o prietenie în slujba muzicii inovatoare; cu Ezra Pound o prietenie imensă în scopul promovării unei noi estetici, cu James Joyce – o prietenie pe bază de asemănări între cele două uriașe personalității]. Până și femeile, i-au fost fie muze, fie amante, fie prietene. [12]
Constantin Brâncuși și Marcel Duchamp erau ei uniți și de interese. Celui dintâi, cel de-al doilea ii vindea operele în spațiul american… Calvin Tomkins își amintește: „Brâncuși era un personaj atrăgător. De o frumusețe masculină și foarte încrezător în geniul său, avea un umor savuros de țăran și un repertoriu de povești fascinante, provenite din experiența sa de luptă, pentru supraviețuire artistică. Despre Marcel Duchamp, Henri-Pierre Roché își consemnează: Mi s-a părut că are o strălucire pe care a păstrat-o întotdeauna pentru mine. Din ce era făcută? Din limpezime, dezinvoltură, agerime, dezinteres față de sine, din deschidere față de tot ceea ce era nou, din spontaneitate și din îndrăzneală.”[14]
În ciuda acestor diferențe exterioare, ale persona-ei, cei doi s-au regăsit mereu într-o comunitate (să-i spunem și comunicare – n.m., I.P.B) de spirit, în căutarea unei libertăți de creație totală, în afara valorilor stabilite. Jaquelinei Duchamp îi plăcea să vină la atelierul sculptorului pentru a găsi o ambianță pașnică și un om inteligent, simplu și de caracter.
Aceste prietenii l-au stimulat pe C. Brâncuși. Corespondența dintre Brâncuși și Duchamp ne relevă veritabile analize existențiale; consilierea bazată pe o astfel de concepție utilizează tehnici de explorare a Eului, de schimbare a sensului / direcției vieții atunci când solicitările adaptive impun acest lucru și tehnici de valorizare a persoanei în direcția autorealizării disponibilităților sale, conform unui sistem de valori acceptat, asumat și apoi depășit cu impetuozitate. Un schimb de telegrame stă mărturie a dialogului permanent între cei doi și dovedește că Brâncuși îi urma sfaturile cu minuțiozitate. Dar Brâncuși era pentru Duchamp și „client”, căci ‒ am arătat deja ‒ Duchamp se ocupa de promovarea operelor brâncușiene în S.U.A. (la Brummer Gallery, de pildă, ori la Chicago). În cazul consilierii centrate pe client sau pe persoană, metodele și tehnicile utilizate urmăresc să sprijine clientul să-și clarifice sentimentele, să înțeleagă în mod corespunzător conținutul ideilor și gândurilor sale, totul desfășurat într-o atmosferă permisivă, de acceptare necondiționată a clientului, fapt care presupune empatie și deschidere față de client și de problemele lui. Când „client” devine și M. Duchamp, C. Brâncuși îl încurajează pe acesta să ia hotărârea de a protesta împotriva deciziei Vămii americane, în care vede o mare nedreptate. Restul întâmplării e deja celebru și nu mai zăbovesc, căci risc a mă lăsa furat de bibliografie. Cert este că, între cei doi comilitoni de drum și de epocă, abordarea gestaltistă a consilierii s-a focalizat pe experiența perceptuală, afectivă și imaginativă a persoanei fiecăruia. Dialogul consilier versus client se desfășoară ‒ în privința celor doi creatori ‒ în mod natural, cu sinceritate și participare autentică, implicativă, fapt care îi induce clientului responsabilitatea pentru ideile și faptele sale. Trăirea și simțirea „pe viu” a dialogului îi dau posibilitatea clientului să învețe să-și exprime gândurile și sentimentele și să trăiască o viață plină de sens. Astfel pe 7 februarie 1927, ca răspuns la scrisoarea lui Duchamp de pe 23 ianuarie, Brâncuși îi indică dorințele sale în ceea ce privește vânzarea și prețul operelor și adaugă un comentariu foarte lămuritor al Păsării în spațiu și al seriei de Păsări, care poate servi drept argument pentru o pledoarie în fața curții de justiție: „Greșeala Vămii este aceea de a crede că toate păsările pe care le-am expus la New York sunt la fel și că doar titlul este diferit, iar, pentru a distruge această convingere, ar trebui să expun public tot ansamblul, doar atunci se va vedea că este vorba despre evoluția unei munci cinstite în alt scop decât acela de a face serii manufacturate pentru bani”.
O explicație a succesului său de sculptor performant trebuie însă căutată și în propriile-i tehnici de conștientizare corporală (conștientizarea ritmului respirator și a modificărilor acestuia în concordanță cu emoțiile trăite) dar și în tehnicile de conștientizare afectivă și relațională, de reprezentare a spațiului personal (prin care, ca subiect, Constantin Brâncuși își conștientizează imaginea de sine și identitatea personală prin vizualizarea și descrierea spațiului personal). Recurgea deseori la tehnica punerii în scenă a sentimentelor și a ideilor incomode (refuzate conștient cândva de a fi exprimate), la tehnica amplificării / exagerării unor idei sau sentimente (în scopul unei mai bune conștientizări a lor); chiar și la tehnica zidului – o tehnică metaforică provocativă – prin care se urmărește conștientizarea obstacolelor și a barierelor existențiale, interne și/sau externe ori tehnica denumită cubul – prin care subiectul este ajutat să învețe să facă față situațiilor de izolare și de rezistență, în cazuri-limită. Pentru C.B., „cubul” l-a constituit atelierul său; refuzând mondenitatea și modernitatea, prefera să primească lumea în atelier; a reușit să se impună în peisajul artistic, păstrându-și independența și libertatea de expresie. Când în 1920, la Salonul de toamnă, Principesa X este retrasă din ordinul prefecturii de poliție, Brâncuși primește cuvinte de simpatie și solidaritatea din partea tuturor prietenilor săi (Henri-Pierre Roché, Blaise Cendrars, Fernand Léger, Erik Satie). Aceste ultime două tehnici de consiliere (zidul et cubul) sunt extrem de relevante, dar ele vor trebui corelate de „client” cu tehnici de conștientizare a necesității restructurării cognitive, bazate pe reprezentări vizuale și suport imaginativ… „În această categorie – ne pune în temă Ion Al. Dumitru – sunt incluse: tehnica fanteziei ghidate, o modalitate de dirijare a imaginației în situațiile în care clientul manifestă anxietate, are sentimentul neputinței de a rezolva problemele din cauza procesării mentale a unor evenimente cu încărcătură emoțională deosebită (nu e cazul lui C. Brâncuși – n.m., I.P.B.); tehnici de diminuare (mergând până la neutralizare) a ancorării clientului în vechile sale tipare de gândire și acțiune care se dovedesc, în prezent, ineficiente, împiedicându-l să găsească alternative (clientul este încurajat să-și imagineze opusul a ceea ce afirmă și/sau simte și să conștientizeze această nouă perspectivă, fapt care-i relevă noi piste de acțiune. Este un exercițiu de focalizare transformativă prin care clienții își pot debloca gândurile și își pot reorienta acțiunile); tehnica metapozițiilor, care presupune restructurarea cognițiilor clientului ca urmare a lucrului cu polaritățile. Este o experimentare actuală, prin transpunere empatică și evaluare realizată din perspectiva unei poziții opuse, polare față de poziția momentană a clientului. Clientul devine martor obiectiv la exprimarea propriilor gânduri și emoții, fapt care-l ajută să caute noi modalități mai eficiente și mai relevante, de a face acest lucru; tehnica autodezvăluirii consilierului, prin care acesta face unele afirmații despre sine cu scopul de a favoriza conștientizarea de către client a propriului Eu. Clientul își dezvăluie acele experiențe, gânduri și trăiri care facilitează și catalizează conștientizarea de sine. O astfel de tehnică presupune din partea consilierului abilități tehnice deosebite, înțelepciune și o mare responsabilitate.”[15]
Cercurile intrapersonal și cel transpersonal ale lui Brâncuși au cultivat abilitatea de a-și exprima deschis, liber, natural și spontan gândurile, sentimentele și dorințele; această abilitate le-a conferit membrilor cercului exoteric siguranță de sine, o stimă de sine crescută și sentimentul autoeficienței personale. Prin consiliere experențială, clientul conștientizează că este singurul responsabil de sine, de faptele sale, de felul cum își concepe și trăiește viața. învață să fie eficient, adaptat solicitărilor și, ca atare, obține performanțe ridicate și are sentimentul autorealizării și autoîmplinirii ca om. Un asemenea „client” a fost C. Brâncuși; și, la rândul lor, amicii săi glorioși.
Ion Popescu-Brădiceni
Note bibliografice:
1. C.G. Jung: Tipuri psihologice; trad. de Viorica Nișcov, ed. Humanitas, București, 1997, p. 518.
2. Rabindranath Tagore: Sadhana. Calea desăvârșirii; trad. de Nichifor Crainic; pref. de Al. Busuioceanu; ed. Stress, București, 1999, p. 53.
3. Michel Foucault: Ce este un autor?; trad, de Bogdan Ghiu și Ciprian Mihali; cuv. în. de Bogdan Ghiu; posf. de Corneliu Bâlbă; ed. Idea Design/Print, Cluj, 2004, p. 113.
4. Idem, ibidem, p. 116.
5. Rabindranath Tagore: op. cit., p. 56.
6. Nicolae Coande: Persona, ed. Măiastra, Târgu-Jiu, 2013.
7. Vezi Adrian Dinu Rachieru: O întâlnire mirabilă: Eminescu-Creangă; ed. Ideea Europeană, București, 2013.
8. Ion Al. Dumitru: Consiliere psihopedagogică; ed. Polirom, Iași, 2008, p. 31.
9. R. Tagore: ibidem, p. 59.
10. Sorana Georgescu-Gorjan: Așa grăit-a Brâncuși; Fund. Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2012, p.269.
11. Doina Lemny: Constantin Brâncuși; trad. de Luminița Potorac, ed. Junimea, Iași, 2005, pp. 151-202.
12. Idem, ibidem, pp. 203-220.
13. Calvin Tomkins: Duchamp, A Biography, New York, Henry, Henry Holt et Co, 1996. in integrum.
14. H.—P. Roch6: Scrieri despre artă, Marseille, A. Dimanche, 1998, p. 211.92.
15. Ion Al. Dumitru: op. cit., pp. 24-35.
