Motto:
,,Muzica este efortul pe care îl facem pentru a ne explica cum funcționează creierul nostru.” – Lewis Thomas
,,Ascultarea muzicii poate reduce stresul,
anxietatea și depresia, contribuind astfel la o stare de bine-emoțională și mintală.”
,,Practicarea muzicii stimulează gândirea creativă, încurajând creierul să facă conexiuni noi”. – Leon Dănăilă
Despre terapia prin muzică, academicianul profesor doctor Leon Dănăilă vorbește în cartea sa, pe larg, cu titlul „Neuroplasticitatea. Secretul longevității creierului” apărută la Editura Bookzone, București, 2023. Un capitol este dedicat rolului muzicii pentru creier.
Cu privire la abilitățile muzicale ale lui Constantin Brâncuși a scris V.G. Paleolog, prieten și admirator al marelui sculptor, în cartea sa „Tinerețea lui Brâncuși”, edița întâi, Editura Tineretului, București, 1967, și ediția a doua, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2004. De asemenea, același autor a mai publicat un articol cu titlul „Brâncuși și muzica”, în „Tribuna”, nr. 8 din 24 februarie, 1966, republicat în „Almanah” editat de aceeași revistă clujeană cu titlul „Omagiu lui Brâncuși”, Centenar Brâncuși, 1976. Pe-atunci, redactor-șef al ”Tribunei” era scriitorul Dumitru-Radu Popescu. Nu lipsite de interes sunt și amintirile Nataliei Dumitrescu și ale lui Alexandru Istrati, care au stat „Nouă ani alături de El”, aflați în ucenicie la Maestrul Brâncuși, publicate tot în ,,Almanahul” sus-citat.
Cei doi ucenici ai lui Brâncuși, Natalia Dumitrescu, sculptoriță, și Alexandru Istrati, pictor, vecinii lui de atelier, care l-au vegheat între anii anii 1948 și 1957, sunt trecuți ca legatari în testament, potrivit căruia atelierul și prețioasele statui le-a dăruit statului francez”.
Trebuie să precizăm că evenimentul Centenarului a coincis cu mutarea atelierului său de la Muzeul de Artă Modernă de la Paris la Centrul Beaubourg, noul Muzeu de Artă Modernă creat de către Președintele Pompidou.
Constantin Brâncuși a cultivat muzica vocală și instrumentală fără nicio pregătire în domeniu, prin urmare, era un diletant. În copilărie, primele instrumente muzicale, de care dispunea erau frunza și fluierul pe care îl ținea la brâu și la trecerea Atlanticului. Cânta din fluier cu oile, în același timp îi plăcea să audă dangătul clopotelor. Cu timpul, a devenit un virtuoz în trasul clopotului, spre deosebire de ceilalți clopotari care îl băteau numai în dungă, el îi dădea un avânt până la „darea peste cap”. Ajuns la Craiova, pasiunea pentru trasul clopotului a continuat la Biserica Maicii Domnului și îi plăcea mai mult să bată clopotele de la Biserica Obedeanu.
Prezent la București, la Școala Artelor Frumoase, Brâncuși a luat contact cu muzica cultă. Apropiat și de muzica vocală, devine corist voluntar al Societății corale „Carmen”, înființată de Dumitru Georgescu- Kiriac, în 1901. Este corist, dar cu plată, al Bisericii Mavrogheni, așa cum fusese coristul Bisericii Maicii Domnului din Craiova.
Și în timpul călătoriei spre Paris, per pedes apostolorum, îi plăcea să audă glasul clopotelor. Într-un interviu luat de Ion Pop sculptorului Berto Lardera, stabilit în Franța în 1947, unul dintre prietenii lui Brâncuși, acesta spune că titanul de la Hobița i-a povestit cu amănunte despre călătoria spre Paris, cu o durată de aproape doi ani , de asemenea, i-a relatat că tot timpul a mers cântând. La Viena, angajat ca tâmplar, a vizitat muzeul de antichitatăți și a participat la concerte de muzică clasică. În drumul spre Salzburgul lui Wolfgang Amadeus Mozart, a întâlnit un cioban îmbrăcat în haine nemțești, care cânta din fluier o doină gorjenească. Atunci Brâncuși a scos fluierul de la chimir și a cântat mai cu foc acea doină. Ciobanul, cu numele de Brediceanu, era român din Banat. La Salzburg, l-a impresionat profund pioșenia, afecțiunea plină de respect, față de Mozart, unul dintre cele mai mari genii muzicale ale omenirii, renumit prin excepționala precocitate a talentului său. A murit la Viena în 1791 și a fost înmormântat în groapa comună a săracilor. La Paris, aflat într-o situație financiară dificilă, ocupă și funcția de paraclisier, țîrcovnic, cântăreț la Capela Română din capitala Franței. Se înscrie la Ecole des Beaux-Arts în clasa lui Antoniu Mercie. Se împrietenește și cu Jean Negulescu, oltean din Craiova, care, plecând în America, desfășoară cu succes o carieră cinematografică. În vizitele sale la atelierul lui Brâncuși, face cunoștință cu unii dintre prietenii săi: Modigliani, Erik Satie, Tristan Zara și Man Ray, artiști ai avangardei. Brâncuși se împrietenește cu Erik Satie, compozitor francez, spirit independent și nonconformist, receptiv la toate curentele artistice de avangardă. Există o corespondență între sculptură și muzică, între „Socrate” din lemn al lui Brâncuși și „Socrate”, oratoriul muzical al lui Erik Satie.
Cu muzica de coarde, vioară și chitară s-a familiarizat prin contactul cu lăutarii ambulanți. Brâncuși, în urma unui rămășag, a meșterit o vioară bună de cântat, pe când era la Craiova, fapt ce a contribuit la înscrierea la Școala de Arte și Meserii, din orașul Băniei, apoi la Școala de Arte Frumoase din București.
O prietenie muzicală s- a înfiripat între Brâncuși și Miss Eileen Lane, o compatrioată a lui James Joyce, autorul romanului „Ulisse”, prieten al marelui sculptor. Miss Lane aparținea unei familii irlandeze aristocrate, care se împotrivea prieteniei cu Brâncuși, fiind mai mică cu 20 de ani. „Era o irlandeză subțirică și naivișoară, atrasă de curiozitatea snoabă de a-l cunoaște pe autorul „Principesei X”. Era „blondă, blondă și o adevărată trestie înmlădiată”. Venea din America, dezamăgită de o relație amoroasă. Ea audia muzica gramafonului, o „minunăție personală” a lui Brîncuși, iar el asculta cu interes balade ale irlandezilor, multe dintre ele devenite „cîntece de câmp de bătălie din acea vreme”. Amândoi întreprind o lungă călătorie prin țară cu un popas prelungit la Hobița, prin 1925. Se îmbrăca în costum popular, participa la nunți și botezuri. Erau anii luminoși din viața lui Brâncuși care se vor întuneca după ce Miss Lane a trecut Atlanticul ca urmare a cotropirii hitleriste.
Și pentru că „un șirag de femei- perle i-au urmat volens-nolens calea vieții” lui Brâncuși, Petre Pandrea, deținătorul a 40 de epistole brâncușiene, amintește și de iubirea dintre sculptorul român și Margit Pogany, născută la Budapesta, în anul 1880 și care s-a stins din viață la 84 de ani, în decembrie 1964, în Australia. Iubirea față de maghiara „cu ochii mari și visători”, pictoriță fără talent, a început în iulie 1910 și a durat până în ianuarie 1911.
De la cei doi sus-menționați, Natalia Dumitrescu, sculptoriță, și Alexandru Istrati, pictor, aflăm că atunci când își aniversa ziua de naștere, o serbau timp de trei zile, pentru că în actul lui de naștere se preciza:” în ziua de 21 februarie, s-a născut alaltăieri un copil de sex bărbătesc”. Prin urmare, data nașterii era considerată de către unii 19 februarie, aceasta fiind și realitatea, iar alții 21 februarie 1876. De aceea, când trăia Maestrul, aniversarea nașterii dura trei zile, 19-21 februarie. Natalia Dumitrescu și Alexandru Istrati detaliază acțiunile întreprinse în cele trei zile. „Când lucram împreună cu el era sever, serios. Imediat ce lăsam lucrul, era ca un copil care vrea să se amuze, ne cânta la vioară, la chitară. Puneam discuri cu muzică românească și mai încingeam o horă în trei pe la miezul nopții. Ne punea și la probe dificile, să vadă reacția noastră.”
În concluzie, înzestrat de mic copil cu pasiunea pentru muzică, terapia prin această artă a sunetului l-a ajutat mult în viața sa care a însemnat „marmura, bronzul și lemnul ce umpleau atelierul.”
Pentru creier este foarte important să încerci cât mai multe în viață, de aceea, cel care de la păsări a învățat să fie mereu în zbor, a cochetat și cu muzica.
Geo Bogza i-a închinat lui Constantin Brâncuşi un minunat poem, scris în stilul său obişnuit:
“S-a născut la Hobiţa în 1876.
Tăind piatra şi lemnul cu mâinile lui de ţăran din Gorj, el a deschis artei şi spiritului omenesc poarta unui nou univers.
El este mai mult decât un sculptor, este un profet.
Tăind piatra şi lemnul cu mâinile lui de ţăran din Gorj, el a impus materiei fluiditatea spiritului.
El este mai mult decât un profet, este un artist de geniu.
Tăind piatra şi lemnul cu liniştea sufletească şi înţelepciunea unui lung şir de strămoşi, el a mers direct la esenţe, la expresivitatea formelor primordiale, la sâmburii vieţii şi ai cosmosului.
El este mai mult decât un artist de geniu, este un vizionar.
Tăind piatra şi lemnul cu mâinile lui de ţăran din Gorj, el a descătuşat din miezul materiei zborul unic al păsării măiastre.
El este mai mult decât un sculptor, este un profet.
Tăind piatra şi lemnul ca mâinile lui de ţăran din Gorj, el a descătuşat din miezul materiei Coloana fără sfârşit, geometrie şi ritm al infinitului.
El este mai mult decât un profet, este un artist de geniu.
Tăind piatra şi lemnul cu mâinile lui de ţăran din Gorj, cutezător întotdeauna şi niciodată încercat de oroare, el a îmbogăţit muzeele lumii şi cerul ce se bolteşte deasupra pământului cu opere ce prevestesc filosofia şi arta viitorului.
El este mai mult decât un artist de geniu, este un vizionar.
Tăind piatra şi lemnul cu mâinile lui de ţăran din Gorj, el a impus materiei fluiditatea spiritului, a descătuşat din miezul ei fierbinte Pasărea măiastră şi Coloana fără sfârşit, a deschis artei şi spiritului omenesc poarta unui nou univers.
El este mai mult decât un sculptor, mai mult decât un profet, mai mult decât un artist de geniu. Este un Demiurg.
S-a născut la Hobiţa în 1976 şi nu va muri niciodată”.
Constantin E. Ungureanu
