Psihologia este o ştiinţă modernă şi deosebit de complexă, un vlăstar al creştinismului apusean, deoarece, în marea lor dezbădejde şi lipsă de speranţă, poate şi de intoeranţă, oamenii lumii apusene au descoperit psihologia, datorită faptului că bisericile din Apus au pierdut predania isihastă a Bisericii Răsăritene, cu toate că în învăţătura patristică se spun o mulţime de lucruri despre suflet, despre boala şi tratarea lui. Pentru că noi, creştinii ortodocşi, nu suntem copleşiţi de descoperirea şi progresul psihologiei, se pare că monahii care au purces la tămăduirea sufletului ştiu foarte bine cum se înfăţişează patimile, cum lucrează diavolul şi cum pătrunde în inima omului harul lui Dumnezeu. Într-o lucrare sugestiv intitulată: «Convorbiri despre Psihoterapia ortodoxă» a Mitropolitului Ierotheos Vlachos, există un capitol anume despre acest subiect prin care analizează deosebirea între psihologie şi tămăduirea ortodoxă a sufletului, sau, mai bine spus, dintre psihoterapia umanistă şi cea ortodoxă! Nu intenţionăm să aprofundăm pe larg conţinutul acestei idei interesante, dar, în psihologie, sufletul nu este după chipul lui Dumnezeu, ca în teologia ortodoxă, ci este o simplă funcţie a trupului. Din această cauză, vorbim despre o psihologie fără suflet!
Descoperirea Psihologiei a fost rezultatul deznădejdii omului occidental!
Fără îndoială că în psihologia contemporană, sufletul nu are un conţinut ontologic, iar, dacă psihologia vorbeşte despre îmbolnăvirea sufletului, se înţelege doar dezechilibrul psihologic al omului prin feluritele experienţe traumatice din viaţa sa de până atunci, cu anumite accente de toleranţă voliţională sau de intoleranţă atitudinală, mai ales că în teologia ortodoxă, maladia constă în întunecarea minţii omului traumatizat de viaţă! De asemenea, în psihologia umanistă, terapia este echilibrarea puterilor lăuntrice ale sufletului, pe când în teologia ortodoxă, terapia este legată de comuniunea omului cu Dumnezeu, de vederea lui Dumnezeu şi de ajungerea la îndumnezeire, care este similară cu vederea lui Dumnezeu. Metoda terapeutică a psihologiei antropocentriste se dovedeşte diferită de cea a psihoterapiei ortodoxe, de aceea, la un moment dat, putem constata că psihologia antropocentrică nu poate distinge între energiile create şi cele necreate! Cu alte cuvinte, dacă boala se datorează epuizării marjei de toleranţă, adeptul intoleranţei, se pare că nu acceptă lucrările harului necreat şi se atribuie totul unui singur factor uman cu aspect prometeic! De altfel, psihologia nu crede în existenţa diavolului şi neagă în cea mai mare parte lucrările harului necreat al lui Dumnezeu, dar, mai întâi, trebuie să subliniem ceea ce am spus mai înainte, că descoperirea psihologiei, care a avut loc în Apus, a fost rezultatul deznădejdii omului occidental, a intoleranţei sale, a sentimentului de superioritate rasială, datorate lepădării şi dispreţuirii întregii predanii trezvitoare a Bisericii. De aceea, pentru omul occidental, care se înstrăinase de tradiţia isihast- trezvitoare, psihologia a fost o apariţie surprinzătoare, chiar dacă nu este şi cazul creştinului ortodox. Dacă Sfinţii Părinţi ar fi trăit, astăzi, s-ar fi uimit de neîncrederea omului faţă de aceste teorii narative. La fel ca şi nevoitorii contemporani, Părinţii care cunosc din trăire starea lăuntrică a sufletului, ispitele diavolului şi manifestările omului vechi, ca şi energiile harului lui Dumnezeu, căută să considere descoperirile psihologiei sunt relativ neinteresante, căci, pentru cel care primeşte cunoaşterea desăvârşită, o cunoaştere mediocră este prea puţin însemnată şi folositoare. Pe cât de mare este deosebirea între înţelepciunea omenească şi înţelepciunea dumnezeiască, la fel de mare este şi deosebirea între psihoterapia omenească şi cea ortodoxă. Atunci când omul trăieşte dragostea dumnezeiască, ce este desăvârşirea dragostei, ca o putere unificatoare şi cuprinzătoare, o «răpire a minţii», o «beţie a duhului», ca un dor pătrunzător şi neîndurat şi o stare de căutare, devine greu de crezut modul cum îşi va abate privirea spre dragostea trupească şi necurată, care este un idol şi o cădere a dragostei adevărate! Părinţii din zilele noastre, aşa cum sunt cei canonizaţi de curând în Biserica Ortodoxă Română şi a căror viaţă de martiri înfăţişează întreaga experienţă a Bisericii, consideră ca aproape nesemnificative aşa-numitele descoperiri luminate ale psihologiei contemporane, pentru că de la proclamarea ca principiu suprem a toleranței, noi, oamenii suntem diferiți, nu suntem cu toții la fel, deci, fii tolerant cu cel care e altfel decât tine şi nu îl obliga să fie ca tine, lasă-l pe fiecare, așa cum este de la Dumnezeu!
Anormalul discriminează prin simplul fapt că există, că este intolerant!
Cerința toleranţei, fiind valabilă numai când e vorba de atitudinea mea față de ceilalţi, în schimb, ea nu mai funcționează deloc atunci când e vorba despre atitudinea lui față de mine! Încă nu s-a văzut un grad de intoleranță mai agresiv, mai crud, mai abrutizant, decât cel practicat de către autointitulaţii toleranței de azi! Am citit de curând cazul unui distins medic din Iași, profesor universitar şi am văzut cu câtă «toleranță» e tratat, pentru faptul că a refuzat să se afilieze unei minciuni generalizate, deci, să fie altfel decât ceilalţi! Pentru că acest medic spune: ,,Eu sunt credincios, «cavalerul» toleranței este necredincios! Eu îl las în voia lui, nu-l oblig să creadă și nu-l judec pentru că nu crede ceea ce cred eu! Pe el, în schimb, îl deranjează foarte tare credința mea, nu are liniște, nu poate respira din cauza ei și vrea să mă oblige să devin ca el!” (sic???!). În acest caz, nu mai funcționează toleranța, ca să nu lase pe altcineva să poată fi altfel decât el! Spre exemplu, un politruc, ar vrea să scoată religia din școală, să interzică pelerinajele, să oblige pe cineva să nu se apropie de un lăcaș de cult sub 300 m, pentru că s-a întâmplat aşa ceva şi în timpul pandemiei! Omul creştin este pentru familia tradițională, împotriva învățării copiilor să fie destrăbălați de la o vârstă fragedă, pentru formarea noilor generații în spiritul moralei creştine. Prin obligaţii absurde, omul se simte discriminat, pentru că nu este tolerat, în schimb, prin decizia politrucului aberant, acesta mă discriminează pe mine şi mă obligă să fiu ca el, să nu mi se permită și mie să fiu altfel, adică, așa cum sunt! Anormalul discriminează prin simplul fapt că există, că este intolerant, dar anormalul, crede că nu discriminează atunci când obligă normalul ca să devină anormal! Deci, eu îl discriminez pentru că sunt altfel decât el, intolerantul, dar el nu mă discriminează când mă obligă să devin ca el, să fiu fixat după modelul său! Și nu mă îndoiesc de faptul că această pledoarie a mea pentru toleranță, pentru dreptul fiecăruia de a fi așa cum este în realitate, va fi taxată ca un gest de intoleranță. În concluzie, putem spune că este necesară o schimbare de paradigmă pentru a opri această criză care se desfășoară în societate, pentru că nu este vorba doar de a-i ajuta pe cei care sunt în dificultate, ci de a elimina, în primul rând, factorii care contribuie efectiv ca sănătatea mintală să scadă considerabil sub semnul intoleranţei dintre oameni!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
