Ne cutremurăm de fiecare dată când aflăm despre un copil ucis. Ne indignăm, cerem explicații, căutăm vinovați. Apoi trecem mai departe. Iar peste câteva luni, un alt caz șocant ne arată că nu a fost o excepție. Crima comisă de trei minori asupra unui adolescent, cu o cruzime greu de pus în cuvinte, este încă o dovadă că violența a pătruns adânc în lumea copiilor noștri.
Nu este primul caz și, din păcate, nici singurul. Am mai văzut adolescenți agresați până la moarte, copii umiliți sistematic, tineri împinși spre gesturi extreme. De fiecare dată spunem că „a fost un șoc”, dar șocul nu mai schimbă nimic. Ceea ce ar trebui să ne sperie cu adevărat este faptul că acești copii au putut plănui, executa și ascunde o crimă fără să pară conștienți de gravitatea absolută a faptei. Lipsa empatiei este, poate, cea mai dureroasă concluzie.
Acești copii nu apar din neant. Ei cresc într-o societate în care violența este prezentă zilnic: în familie, pe stradă, pe ecrane. Jocurile violente sunt promovate agresiv, imaginile brutale sunt difuzate fără măsură, iar presa, în goana după audiență, transformă uneori tragedia în spectacol. Fără să ne dăm seama, normalizăm agresivitatea și o livrăm copiilor ca pe un produs de consum.
Școala, locul care ar trebui să echilibreze și să repare, este adesea depășită. Psihologii școlari există, în mare parte, doar pe hârtie: un specialist pentru sute sau chiar mii de elevi, sufocat de birocrație, chemat mai degrabă să bifeze rapoarte decât să construiască relații reale cu copiii. Consilierea devine formală, superficială, iar problemele emoționale rămân nespuse și nerezolvate.
Este ușor să cerem pedepse mai dure. Mult mai greu este să recunoaștem că am ajuns aici pentru că am ignorat semnalele. Pentru că am tratat bullyingul ca pe o joacă, suferința ca pe o slăbiciune, iar nevoia de ajutor ca pe un moft.
Copiii care ucid sunt, înainte de toate, copii care au fost pierduți. Iar fiecare astfel de caz este o rană adâncă în conștiința noastră colectivă. Dacă nu schimbăm felul în care educăm, protejăm și ascultăm copiii, vom continua să numărăm victime. Și, poate, într-o zi, vom realiza că nu violența ne-a șocat cel mai tare, ci obișnuința cu ea.
Dragoș Ionică
(Foto: Unsplash)
