În concepția lui Nicolae Labiș, poezia trebuie inspirată din realitate, pentru că fără realitate nu avem idei și sentimente. Poezia este expresia individului în societate. Când devine expresia puterii politice, nu mai e poezie, “ci doar propagandă, o haină goală atârnată într-un cuier”. Din “Jurnal” aflăm despre geneza unor poezii. Poemul ,,Pământul”, care, spre mirarea sa, a scăpat de cenzură, l-a scris în urma unei deplasări la Periș, însoțit de prietenul său, Imre, să scrie un reportaj pentru “Scânteia tineretului” despre primul sistem de irigare.
Tot din ,,Jurnal” aflăm despre geneza capodoperei “Moartea căprioarei”. După ce i-au interzis iarăși publicarea, a dat o fugă la Mălini, pe 1 august 1954. Acolo a împrumutat un cal al vecinului, pădurar, și a mers pe urmele copilăriei, spre Poiana Mărului. ,,Simțeam ceva ca o lipsă de sânge în mine. Și, cum am ajuns acolo, un șuvoi proaspăt mi-a inundat trupul. M-am oprit în locul în care am plantat cândva un plop și m-am încărcat cu toată istoria pământului aceluia din care simțeam că-s făcut, particulă cu particulă. Seara m-am întors acasă, am gustat ceva, apoi m-am închis în odaie și am scris ne-ntrerupt, până după miezul nopții. A ieşit! In sfârșit a ieşit poema ce mă chinuia! I-am citit-o imediat mamei. Începe așa: ,,Seceta a ucis orice boare de vânt…” Sper să o public anul acesta, dacă scapă de cenzură. Nenorocirea face că am uitat poema cu pricina acasă. Am încercat să o recompun din memorie, dar n-am izbutit, varianta aceea e cea mai bună. Am telefonat, dar draga de Margareta o găsise deja și mi-a trimis-o prin poștă. Aș muri dacă s-ar pierde după cât m-am chinuit”. Poezia a apărut în ,,Viața Românească”, octombrie 1954. În ,,Jurnal”, notează pe 5 octombrie 1954: “Am reușit să public în ,,Viața Românească” poemul meu drag “Moartea căprioarei”. În mod miraculos a trecut neatins de cenzură”.
Pe 17 aprilie 1956, notează în “Jurnal” că i-a ieșit de sub tipar “Puiul de cerb”, “o jucărea pentru copii”, de aceea, poetul nu-l considera debutul său literar. ,,Debutul meu va fi “Primele iubiri”. Am asigurări că mai durează. Atunci voi străluci de fericire”. Revine pe 7 iunie 1956: “A apărut “Primele iubiri”. Tot la Editura Tineretului am predat “Lupta cu inerția”, “Primele iubiri” a ieșit, dar bucuria mi-e întunecată de faptul că “Lupta cu inerția”, ca să iasă, trebuie să aprob un măcel. Cenzura mi-a masacrat jumătate de carte, aproape un sfert a fost cu totul eliminat, iar poemele dintr-un alt sfert au fost scălămbăiate în asemenea hal, încât nici nu le mai recunosc”.
Pe 15 iunie, întâlnim în “Jurnal” însemnări despre cele două volume de poezii pe care poetul le-a gândit “în tandem”, “să fie în dialog”. “În primul volum am mizat pe o viziune candid infantilă, peisajul preferat fiind cel rustic, spunea ceva despre originea noastră, ca lume, incantația bucolică, copilărie și adolescență într-o epocă zbuciumată. Volumul următor trebuie să fie cealaltă fațetă, modernă, cu peisaj predilect urban, un joc de idei mai frumos și mai complex, neocolind problemele spinoase, incantația lirică fiind consacrată oglindirii problemelor intelectualității noastre contemporane, cu o dublă miză, ideologică si artistică”.
Tot din “Jurnal”, aflăm că Nicolae Labiș avea obsesia inerției, opusă ,,regenerării, a schimbării trupului și a minții”. “Inerția e moarte”.
Volumul ,,Lupta cu inerția” apare postum tot la Editura Tineretului, în anul 1958.
In octombrie 1956, Nicolae Labiș o cunoaște pe Maria Polevoi, balerină la Ansamblul Armatei, mai în vârstă, dar de o frumusețe răpitoare. La cerința ei, o conduce acasă. “Pudoarea mă împiedică să dau detalii, pot doar să spun că acum sunt bărbat din toate punctele de vedere”.
A doua zi l-a rugat să nu vorbească nimic despre ea, deoarece ar avea probleme la serviciu.
De la Zaharia Stancu află că i-au apărut două poezii traduse într-o revistă maghiară.
Prezent la o nuntă a unor foști colegi, amețit, a început să cânte în surdină „Trăiască regele…”. Pe 30 noiembrie primește înștiințarea oficială că i se interzice să publice în orice tip de gazetă pe o perioadă nedeterminată. Probabil, gândește el, e în legătură cu ultima sa escapadă la nuntă.”
Rămas „fără un sfanț”, Imre, cel mai devotat prieten al său, dorește să-i ofere bani împrumut, dar Labiș, emoționat de gestul lui, îi spune că poate flămânzi și zile întregi, dar să nu scrie nu poate.”Eu vreau ca poezia mea să contribuie la lupta împotriva răului pe plan spiritual, fiindcă nu există evoluție socială dacă spiritul este încătușat de lozinci și de dogmatism.”
Pe 9 decembrie , seara, a mers până la Capșa. Acolo se afla Maria Polevoi, o fată cunoscută, soțul ei și încă doi bărbați, unul dintre ei o veche cunoștință. La invitația Mariei, a servit o cafea și țuică din sticla pe care o avea, înainte de a intra la Capșa. Consumația a plătit-o Maria Polevoi, care i-a șoptit la ureche că ar vrea să o însoțească, dar să nu vadă ceilalți.
Era ziua fatală a lui Nicolae Labiș, accident de tramvai. „Am fost tras de palton și împins. Și în cădere i-am văzut fața. A văzut și Maria că m-a împins, când mergeam spre ea, se apropia și ea de mine și a văzut. Iar când eram între vagoane, sub pretext că mă ajută să ies, mai tare mă împingea. E un miracol că am scăpat viu.”
După ce a fost plimbat pe la Colțea și pe la Spitalul 9, a fost internat la Spitalul de Urgență. Doctorul Arsene i-a spus că i-a fost secționată coloana și, probabil, nu va mai putea merge niciodată. Aurel Covaci s-a ocupat de toate. Cu gândul că nu va mai putea supraviețui, i-a dictat lui Aurel Covaci un epitaf, creat pe loc, cu titlul „Pasărea cu clonț de rubin”: „Pasărea cu clonț de rubin/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-o mângâi. M-a strivit pasărea cu clonț de rubin/ Ciugulind prin țărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiș/ Care va rămâne o amintire frumoasă.”
Pe 12 decembrie, consemnează în jurnal: „A stat tata toată ziua la căpătâiul meu. L-am rugat să-mi vorbească despre mama, despre satul și locurile natale. Când vorbește, mă simt acasă, la Poiana Mărului, pe prispă și toate le văd aievea. Teama din ochii lui, oricât încearcă s-o ascundă, mă întristează”. Pe 13 decembrie i-a stat la căpătâi sora lui dragă, Margareta. Pe 14 decembrie a sosit și cel mai devotat prieten al său, Imre, care îl aștepta, așa cum promisese să-i facă o vizită la Covasna. Pe 15 decembrie a aflat de la Imre că „de la Uniune l-au trimis pe Beniuc de pază pe holul spitalului să oprească tinerii care vor să mă vadă, să nu mă deranjeze. Se preface a lăcrima, nemernicul. Am râs amândoi. Grozavă ironie a sorții!” Radu Cosașu, profund emoționat, de-abia a trecut de Beniuc.
Pentru că se simțea tot mai sfârșit și nu poate respira, a trimis tatălui său o telegramă: „Tată, trimite-mi trei metri cubi de ozon, mă sufoc!” Pe 16 decembrie „M-au anunțat că m-au primit membru al Uniunii Scriitorilor, cât eram aici, fără ca să adresez o cerere, fără carnet de partid și fără consilii și recomandări. Deci se poate! E măgulitor, dar mă și înspăimântă. Ce e cu graba asta? Ce vrea să-nsemne? Și oare acum sunt mai scriitor decât înainte? Măcar de mi-ar da un spațiu de locuit când voi ieși!”
Pe 17 decembrie a venit în vizită și Gheorghe Tomozei în timp ce N. Labiș lucra la volumul „Lupta cu inerția”, când îl lăsau durerea și respirația. Pe 20 decembrie, Margareta, Aurel Covaci, Stela, soția sa, asistentele și infirmierele i-au aranjat un brăduț în salon. „E mic, dar cu bomboane, globuri, cu steluțe, artificii. Acum simt o dragoste nebună de viață. E al naibii de frumos că simți să trăiești”.
Pe 21 decembrie l-au vizitat doi tovarăși de la Miliție. Au venit, chipurile, să reinvestigheze cazul accidentului. Le-a declarat că a fost împins, dar ei, în loc să-l întrebe de accident, l-au întrebat cine i-a tradus cele două poezii în revista maghiară.
Înainte de a trece în cele veșnice, a rostit cele două cuvinte: „Oxigen, oxigen!”. A murit pe 21 decembrie 1956, după o spitalizare de câteva zile, „În urma unui accident de tramvai, petrecut în condiții neelucidate, asupra căruia planează suspiciuni și controverse nerezolvate nici în ziua de azi”(Cosmin Perța).
La sfârșitul acestei surprinzătoare cărți, autorul Cosmin Perța inserează o „Notă” emisă de Ministerul Afacerilor Interne, Direcția a III-a, 29 decembrie 1956, cu mențiunea „Strict secret”.
Notă:
Asupra probei 4, din Proces-verbal, încheiat astăzi, 23 decembrie, cu ocazia percheziției salonului de spital al numitului Nicolae Labiș.
În urma decesului tovarășului Labiș Nicolae, aflat sub supraveghere, am percheziționat camera de spital și am aflat acest jurnal (proba 4) ascuns în căptușala genții lui de piele(proba 3).
De menționat că jurnalul conține elemente dușmănoase la adresa Partidului Muncitoresc Român, care atacă principiile comuniste și denotă o gândire retrogradă. Prin concepția sa ideologică și manifestarea deschisă împotriva orânduirii democrat-populare, materialul nu corespunde idealurilor muncitorești, scriitorul nutrind sentimente de ponegrire a conducerii P.M.R., identice cu cele ale contrarevoluționarilor din Ungaria.
Din informațiile primite rezultă că decedatul desfășura activitate dușmănoasă în special prin scrierile lui „literare” cu caracter idealist.
În concluzie, în cadrul acestui text se ponegrește regimul democrat-popular din R.P.R.
Îl propunem spre radiere.
Lt. Maj. N. C-tin
Probabil, neelucidată, aceeași soartă a avut-o și Marin Preda.
Acest „Jurnal” reconstituit cu acribie, cu trudă, cu o muncă migăloasă, are darul să îmbogățească biografia și bibliografia acestui tânăr poet, abia ieșit din adolescență. Undeva în „Jurnal”, spunea că „îl citește cu religiozitate pe Rimbaud”, poet francez al secolului al XX-lea, cu o viață curmată la 37 de ani, în concepția căruia scopul poeziei este “să sosească în necunoscut”, “să vadă nevăzutul”, “să audă neauzitul”. “Dintre toți, cu el cred că am cele mai multe în comun. Crizele lui, atât de asemănătoare cu ale mele”, notează Nicolae Labiș.
Rimbaud- “O activitate poetică începută în copilărie și terminată după patru ani”(Hugo Friedrich).
Nicolae Labiș, un destin neobișnuit, crud, a rămas o legendă, un mit.
Cu franchețe, mărturisim că, în urma lecturii acestui “Jurnal”, cu plaivazul în mână, pentru a reține cât mai multe notații, spre a veni în sprijinul cititorilor, pentru a-și forma o adevărată impresie despre Labiș, am rămas profund impresionat, chiar uluit de precocitatea , de superdotația, de cultura sa, de modul cum mânuiește materia verbală, de atitudinea lui dârză, disidentă (și dizidentă), ,,eretică”, față de cele prezentate în motto, toate mai presus de vârsta sa.
Ne-au surprins înzestrarea lingvistică a lui Nicolae Labiș, folosirea de unități frazeologice, expresii din care reținem câteva: ,,a avea mâna lungă”(a fi hoț); “a fi la mâna cuiva”(la discreția cuiva); “o mână de profesori buni”(un grup restrâns): “i-a copt-o”(a i-o coace înseamnă a face rău cuiva); “a purta cuiva sâmbetele”(a dușmăni, a urî pe cineva); “a lua pe cineva la ochi”(a suspecta, a avea bănuieli asupra cuiva).
Nicolae Labiș, ,,buzduganul tinerei generații de poeți” (Eugen Simion), a reprezentat o apariție meteorică destul de vizibilă pe cerul poeziei românești.
Constantin E. Ungureanu
