Poetul Alexandru Ionică-Getodacul s-a maturizat. Cu zece ani în urmă debuta „risipit prin timp”. Apoi, ca și Octavian Paler ori Ștefan Bănulescu, cu ascendență în „Scrisorile” lui Mihai Eminescu și Ion Ghica, poetul redactează niște „scrisori sub lună nouă” și altele „scrisori 3D”, cu adânci rădăcini în „Scrisorile din exil” ale latinului Publius Ovidius Naso, cel exilat la Pontus Euxinus. Sensibilitatea poetului se autofortifică cultural-literar, cade ispită postmodernismului în „poezii la telefon”, ca, imediat, să se replieze în niște „ecouri de șoapte” și să-și autocenzureze „poemele pentru fiecare zi”, vădind deopotrivă teoria și practica poeziei în eon transmodernist.
În fine, orfic și narcisist totodată, se dedă corespondențelor dintre real și imaginar în niște „portrete în oglindă”, explorându-și feminitatea din eul său androginic nescindat însă nostalgizând unitatea originară. Volumul „Pe margine de vers” e tot bazat pe acrostihizarea discursului critic ca în „Ecourile de șoapte” din 2020. Această formă fixă oferă, paradoxal, acrostihuitorului o disciplină formală care-l obligă stilistic și-i slujește la obținerea unor efecte metaforizante memorabile. Sub pana sa transmodernistă, izbucnesc din slova lui incantatorie imagini reflexive, definiții lirice, stileme explozive, dintr-o expresivitate voluntară dar salutar și involuntară.
Cartea aceasta poartă un titlu à la Perpessicius dar se distinge prin forța spontană și fireșă, de-o desăvârșită naturalețe prozodică, ritmică, rimată inventiv, corectă verosimil. Fraza lirică e rotunjită paradigmatic, încât, odată furat de strofele villonești, i-ai cita reușitele de excepție la nesfârșit: „Ai să citești pe margini de poem cuvinte scrise ca pe-un curcubeu”; „Sublimu-l vei găsi-n interior/…/Iubind vei deveni nemuritor”; „Am mers pe cale către absolut/ dincolo de-nțelesuri și esențe”; „Eu sunt acel poet de lună plină”; „Eu sunt întregul împărțit în două”.
Alexandru Ionică-Getodacul este prin vocație un poet intuitiv. Pentru el poezia e joc secret, uneori arghezian în antiteză ireductibilă: „Tu ai venit în calea mea târziu,/ Eu am plecat spre tine prea curând./…/ Tu ești poemul care mi-a rămas/…/Acoperind în viața mea lacuna,/ Tu ești cea pe care-o visez cântând,/ Eu sunt poetul tău pe totdeauna”.
Post – și trans – romantic, glisând cu discreție spre-un neosimbolism de frontieră poetul elaborează în subsidiar un veritabil tratat de estetică, pe care-l dublează c-un fel de testament ceresc; în visările de rând sunt taine care așteaptă a fi revelate; fiecare poem „e-un altfel de mister luminat de chipul iubitei, datorită căruia rostește suprem încă un psalm către Dumnezeu”.
Ca la Paul Valéry, vocea iubitei e un ecou de cântec pur, sfânt, nepământean inspirându-i poetului „izvorul de cuvinte”. Poemul acesteia e pentru zei, e orizontul care tot ei i se închină; elixirul, din care ea bea, îl însetează de lumină etc.
Alexandru Ionică-Getodacul știe că orice rugă a sa are un cod secret și o inocență poetică prin excelență. Locuirea poetică pe acest pământ îl aruncă pe autorul de acrostihuri într-un proiect transutopian, imposibil, irealizabil, rămas ascuns în spațiul virtual. De emoție inima-i bate mai încet „ca o pendulă aproape de sfârșit”. „Și iartă-mă că te-am iubit secret,/ Aici e locul meu nemărginit” – i se destăinuie poetul iubitei din cartea-n care o să rămână pentru posteritate.
Lecturând această nouă carte a Getodacului, realizez că sintagma de „expresivitate involuntară” a magistrului meu în studenția-mi craioveană Eugen Negrici are deplină statuare tipologică. Mai extrag din acest aproape fluvial „discurs îndrăgostit” și alte perle stilistice remarcabile; iată, încep cu una în maniera lui Paul Eluard (din Liberté): „Pe frunze de măr, am să scriu numele tău/…/ Acum când se coboară toamna pe pământ”/ „Poetul și-a găsit muza pe pământ/ Așa cum o crease-n poezii/ Taina unui fericit deznodământ,/ Răstignirea de fiecare zi/ Iubirea lui e semnul lui Dumnezeu/ Calea către frumusețea scrisă,/ Iubirea-i o aripă spre elizeu,/ Acoperind povestea interzisă”. Am citat din „Muza poetului”, care-i o «ars poetica» emoționant de impecabilă; drept urmare voi da curs și următoarelor două strofe de câte opt versuri: „Prin poeme poetul se închină/ Aproape ca-ntr-o rugă spusă-n gând,/ Trecând prin întuneric și lumină,/ Recunoscând ispita lăcrimând!/ Iubirea lui se-ascunde în cuvinte/ Cuvintele-n vers o descriu pe ea,/ Iubirea lui e drumul înainte,/ Ascunsă-n vers pe fiecare stea!// Poetul a scris despre ea-ntr-o carte/ Așa cum o visase între zei,/ Taina lui de dincolo de moarte,/ Renăscând pentru frumusețea ei./ Iubirea ei va rămâne peste vreme,/ Acolo-n viața fără de sfârșit!”.
Influența poetizării de tip franțuzesc în mirabila limbă românească exprimată conferă poemelor fixe ale lui Alexandru Ionică-Getodacul un farmec aparte, un inefabil la vedere, o spiritualizare a erotismului său, de sorginte evolatră și idolatră. Dumnezeul, ca divinitate supremă, i-a dăruit harul compoziției și o iconologie bogată, aceea a timpului ascuns în sufletul său mereu irizat de cântec.
Ion Popescu-Brădiceni, Scriitor, doctor în filologie, cronicar literar
