Ion Popescu-Brădiceni potențează ludicul în diferite ipostaze. Când meditând în deplină liniște, ba chiar în secret, când adoptând postura de vânător, dar nu unul oarecare, ci vânător… de stiluri! Cam acestea ar fi concluziile la o primă aruncătură de ochi, citindu-i acestuia ultimele cărți de poezie, Meditații secrete, Editura Limes, Florești-Cluj, 2025, și Vânătoarea de stiluri, Editura Pim, Iași, 2025.
Îndelunga frecventare a literaturii îl face să realizeze un fel de „traversare a scriiturii” (la traversée de l’écriture) a textului cultural, a marelui text cultural, literar în cazul de față. De fapt chiar așa se și intitulează primul text, de fapt un poem în proză sau un fel de prozopoem cumva ca la suprarealiști. Traseul enigmatic, potențând ideea de mergere, de itinerar, de drum. Traseu-traversare scripturală, joc sincronic-diacronic, în care el imaginează personaje simbolice precum Călugărul în Albastru, un fel de călugăr Dan eminescian, sau Cavaler cu Leu ca în textele literare ale lui Chrétien de Troyes.
Imaginarul acesta creează un topos specific, am putea zice: Câmpia de dincolo de Râu, castelul Crenelat Azuriu, Grădina neprecizată, Ospiciul cu saloanele și nebunii săi și al cărui proprietar e chiar Călugărul în Albastru.
Altminteri poetul este lucid, neuitând să precizeze în frumoase distihuri, terține sau catrene, lucruri ca acestea: „Din seara aceasta, să țineți cont (existența-i fragilă precum umbra de pin,/ precum tulpina subțire și albă de crin…”.
Călugărul în Albastru, heteronim poetic, își știe bine misiunea de la care nu se abate: „Și tot închinându-se la marele Astru/ Călugărul în Albastru/ o să dea la Tipar/ Noul Lumii Abecedar”.
În diacronie devine posibil dialogul intertextual cu Paul Celan, căruia îi este amintit și Podul Mirabeau al lui Guillaume Apollinaire.
Nu poți scrie oricum, aflăm într-o poezie cu un titlu antologic Cerul cum o apă. Ca să reușești trebuie să cutreieri ținuturile copilăriei, să înoți gol alături de o virgină inocentă, să colinzi zăvoaiele și vâlcelele din proximitate sau să contempli, asemenea lui Kant, cerul înstelat de deasupra capului. Aflat, așa cum aflăm, „În patria Dorului”, poetul își caută odihna în „Casa Toamnei”.
Arta presupune un anumit ritual, în cazul de față poezia – intertextual vorbind, trecând la cealaltă carte, la Vânătoarea de stiluri, și poetul se întreabă dacă nu cumva a uitat ritualul… El se vrea acum în armonie cu cosmosul, cu natura. Și tocmai de aceea zborul devine acum posibil: „și zbor cu viteza luminii/ în Facerea Lumii de cuante și linii,/ de corzi vibrând ca-n grădina mea crinii”. El își descoperă acum un topos specific: La apa Bistriței, titlu de poezie. El are un costum special, „din stofa stacojie a melancoliei”. A fi înseamnă, în aceste circumstanțe, a învăța, iar autorul insistă asupra acestui fapt în versuri de o muzicalitate specifică: „Pe undeva, în largul zării/ e-un orizont mereu deschis,/ se află coiful cel din vis./ Copilul de pe malul Mării/ se strămutase-n Paradis./ Un Dascăl c-o mantie albă/ îi tot citește dintr-o Carte/ cu-nvățături deloc deșarte”. Respectul pentru cultură răzbate în versuri de aceeași factură: „Între veșnicii/ de biblioteci/ pe pereții reci/ curg melancolii”.
Lucruri deloc obișnuite se întâmplă uneori și poetul nu poate decât să le consemneze: „Drumețul scoase o găleată/ de din Fântâna Eleată/ și mă-mbie cu-o cupă plină/ dar nu de apă, de lumină/ de la Cișmeaua Levantină”. Întrebările nu încetează să apară: „De ce te joci de-a titirezul?/ De ce desparți fără motiv/ pe Domnul Verb de Substantiv?”.
Memoria culturală apare nu o singură dată: „Poetica ni-e poartă către vis/ cu-ncrengături în Dante și Montale./ Ne-am rostuit și niște cărți pe cale/ cât am putut și cât ne-a fost permis”.
Poetul mag și vânător… Dar el se simte incomplet, monadele se răzvrătesc într-un peisaj acvatic cu nuferi albi și sălcii plângătoare… Lumile poetice se nasc greu, chiar și în prezența magiei limbajului.
Ion Popescu Brădiceni are și tentația poemului, el are și texte mai lungi, dar și o a doua ispită, pe cea a șlefuirii poemului așa cum făceau unii reprezentanți ai romantismului Biedermeier sau, mai târziu, poeții parnasieni. În fond el este un neosimbolist, atunci când (mai rar) nu este un neoromantic,. Și stă „la masa de brad geluit”…
Îndelung truditor al practicii scrisului, dar și al experienței lecturii, Ion Popescu Brădiceni este când „omul din insulă”, topos specific amintind de eminesciana insulă a lui Euthanasius, când, ceva mai practic, „reparatorul de piane”, un alter al său de fapt, care ar putea fi și imagine în oglindă… De fapt, așa cum ne spune, el însuși locuiește într-o oglindă din care nu iese decât atunci când… ne invită la Festivalul de la Brădiceni: „Caut un colț unde să-mi/ instalez reveria. Mi-am pus/ și străvechiul șorț de alchimist”.
Poezie-Reverie!
Lazăr Popescu, scriitor, doctor în filologie
