Există o generație de tineri medici care trăiesc, de ani de zile, același ritm obositor: învață necontenit, trec prin examene dificile, se luptă cu gărzi care le consumă nopțile și sănătatea, iar la finalul fiecărui efort ajung în același punct incert — momentul în care întreabă: unde mă voi putea angaja?
Deși România se confruntă cu un deficit cronic de personal medical, paradoxul este că mulți dintre cei care finalizează Rezidențiatul rămân fără un post disponibil. Spitalele au nevoie de ei, dar sistemul nu reușește să-i primească.
Pentru mulți, drumul începe cu promisiuni: „Medicina e o vocație”, „Țara are nevoie de doctori”, „Dacă înveți, vei reuși.” Realitatea însă se conturează abia după ultimul examen. Posturile rămân „blocate”, „în procedură”, „în analiză”. Termeni reci, tehnici, care ascund o realitate crudă: un medic pregătit nu are unde lucra.
Ani de studiu și practică se lovesc de un zid administrativ, iar tinerii specialiști rămân în aer, între statutul de rezident și cel de medic cu acte în regulă.
Rezidențiatul ar trebui să fie perioada formării profesionale intense, însă devine adesea și un antrenament în supraviețuire emoțională. Tinerii învață patologii complexe, dar învață și să-și ascundă oboseala. Devorează tratate întregi, dar învață și să-și sacrifice sărbătorile și timpul personal. Exersează empatia, dar în același timp învață să o tempereze ca să reziste într-un mediu care rareori le oferă sprijinul promis.
În ultimul an, întreaga experiență capătă o nuanță amară. În locul bucuriei de a deveni medic, se instalează teama. Colegi valoroși aleg să plece în străinătate, unde posturile sunt clare, deschise, previzibile. Alții migrează spre sistemul privat, unde există locuri, dar unde practica diferă de medicina pentru care s-au pregătit. Cei care insistă să rămână în spitalele publice intră într-un joc al șanselor: poate se deblochează, poate nu. Poate în orașul lor, poate la sute de kilometri depărtare.
Această instabilitate nu este doar frustrare profesională; e o formă de uzură profundă. Pentru un tânăr medic, să finalizezi Rezidențiatul fără să ai unde profesa înseamnă să simți că efortul uriaș depus ani la rând se risipeste în birocrație. Înseamnă să fii format pentru un sistem care, paradoxal, nu are mecanisme de absorbție pentru propriii specialiști.
Și totuși, în ciuda dezamăgirilor, generația aceasta continuă. Își găsește motivația în recunoștința pacienților, în momentele în care o intervenție reușită schimbă un destin, în solidaritatea colegilor care trăiesc aceleași temeri. Sunt momentele care le amintesc că munca lor contează, chiar dacă sistemul uită uneori acest lucru.
Poate că într-o zi, cronica rezidenților fără post va deveni doar o mărturie a unei perioade de tranziție. Poate că sănătatea publică va înțelege că nu poate supraviețui fără cei pe care îi formează. Până atunci, tinerii medici rămân acolo unde pot fi găsiți mereu: în spitalele suprasolicitate, în gărzi interminabile, între speranță și dezamăgire — încă visând la momentul în care vor putea, în sfârșit, să profeseze fără piedici.
Dragoș Ionică
