Într-o societate post-modernă, mereu suntem în luptă cu ispitele, cu ideile rătăcite, cu abaterile de la credinţă şi niciodată nu încetează această luptă cu diavolul. De aceea, nu există împăcare între om şi diavol, nu există cosubstanţialitate între om şi păcat, mai ales că diavolul se insinuează în jurul fiecăruia dintre noi, căutând ca să schimonosească firea omenească, să o întineze, să o distrugă, să nimicească Icoana lui Dumnezeu, Care este întru noi, ca să-l poată rătăci pe om după voia lui cea demonică şi nebună, să-l înfunde în focul iadului. În acest sens, în Sfânta Evanghelie auzim cuvântul Mântuitorului: ,,Privegheaţi, privegheaţi asupra sufletelor voastre”! (Matei 24, 42; 26,41). Cu siguranţă, că sufletul este măreţia dumnezeiască întru firea omenească, mărirea dumnezeiască şi aceasta este cea mai de seamă valoare pe care o are omul, cea mai de seamă valoare după Dumnezeu, pentru că în toate cele ce sunt văzute şi nevăzute este sufletul cel nemuritor şi veşnic. Unde va merge sufletul omului, depinde numai de faptele sale, dacă va merge în veşnică Împărăţia Cerurilor sau în întunericul veşnic, în iadul de foc! Omul trebuie să cunoască ceea ce înseamnă măreţia dumnezeiască în această lume, vrednicia pe care o păzeşte numai Domnul Hristos, cu Sfânta Sa Biserică şi toate sfintele puteri pe care El i le-a dăruit. Cu siguranţă, Domnul i-a dăruit Bisericii toate mijloacele şi puterile, pentru ca să păstrăm întru noi această măreţie dumnezeiască şi să o sporim până la cea mai înaltă măsură, de aceea, El ne-a dăruit Sfintele Taine şi sfintele virtuţi care nu se dobândesc prin idei vânturate sau prin ideologii de tot felul!
,,Privegheaţi, privegheaţi asupra sufletelor voastre”!
Ştim că în societățile pre-moderne nu existau ideologii, iar, antichitatea ne oferă un mănunchi de școli filosofice, unde discipolii diverșilor maeștri ai gândirii înţelepte învățau să raționeze şi adoptau un principiu cosmogonic explicativ, mai ales dacă își însușeau o morală și căutau o consolare practică în fața sfârşitului vieții. În acele condiţii, religia era mai cu seamă civică și intra în spațiul privat, doar ca un cult discret al strămoșilor sau al unor zeități tutelare. Evul Mediu, cu îndelungatul calvar al căderii Romei şi chiar al Noii Rome de la Constantinopol, a realizat sinteza dintre Evanghelia lui Hristos, cu acele resorturi vechi-testamentare și cu acele curente de înțelepciune păgână care fac trimitere la platonism şi aristotelism, însă, toate ţineau mai degrabă de formarea unui om educat, care face distincția fundamentală dintre Ortodoxie, în consensul biblico-patristic asupra doctrinei creștine adevărate, cu diversele heterodoxii intelectualiste! Pe această dihotomie epistemică, morală și politică s-a întemeiat dominația Bisericii asupra societăților medievale, vehement contestată de la Reforma protestantă, până la revoluția franceză, pentru că așa-numitul Ev de Mijloc a fost urmat de Renaștere, cu neo-păgânismul ei antropocentric. De fapt, unicul rezultat mental specific modernității a fost pervertirea gândirii filosofice libere într-un sistem ideologic potențial totalitar şi dominant sub toate aspectele sociale! Astăzi, ne considerăm trăitori ai postmodernității, dar, iată că tot nu scăpăm de doctrina ideologiilor, deși în 1989 ni se anunța, pe un ton euforic, sfârșitul acestora! Putem defini ideologia ca pe o iluzie filosofică, bazată pe discursul critic despre starea presupus contradictorie a întregii societăți. Doctrina ideologică explică lumea, nu atât prin observație directă, prin argumente logice și prin fapte demonstrabile, cât prin elucubraţii mascate, mai ales că ar fi fost chiar o veste bună ca încheierea Războiului rece, care a opus Occidentul democrațiilor liberale în faţa așa-numitului «lagăr socialist», numai pentru a scoate omenirea de sub dominaţia ideologiilor. Acest lucru ar fi oferit substanțial libertatea de creaţie şi de credinţă, redând chiar discernământul și revenirea organică la un tip de societate și de guvernare inspirat de valorile creștine, valori originar-evanghelice, netulburate de sacralizarea puterii imanente și de experiența necreștină a Inchiziției catolice. Astăzi, avem, totuşi, parte de un clivaj cultural între fundamentalismul de sorginte puritan-americană și progresismul neo-marxist cu atâtea confuzii ideologice, adus şi în România, pentru a abate misiunea sfântă a Bisericii și a reduce progresul social la o agendă bazată pe suprimarea ostentativă a oricărui fel de a gândi în deplină libertate şi responsabilitate!
„Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă”!
Desigur, pentru ca fiecare creștin, indiferent de vârstă, de condiția sa socio-profesională și de calităţile sale personale, să poată scăpa din confuzia ideologizării credinței, ar fi nevoie de un nou «Catehism» al Bisericii Ortodoxe Române, dar și de scrisori pastorale care să îndrepte situaţia prin predici la obiect, cum se spune! În cazul în care dezbaterea teologică, socială și culturală din Biserica noastră e infectată de ideologii efemere, cădem cu toții în mania polarizării şi devenim, fără să realizăm, chiar victime ale unui dualism maniheic al absolutizării discordanţelor spirituale! De aceea, în loc să cultivăm paradoxul dogmatic, umorul spiritual, pacea lăuntrică, solidaritatea discretă și înţeleptele virtuți teologice, ne transformăm în protagonişti ai unui ethos anti-modern și anti-occidental, favorizând forțe politice și idei opuse democrației! Cu cât cultivăm impresia că apărăm dreapta credință, cu atât o caricaturizăm, lăsând-o fără argumente plauzibile în fața secularizării radicale! Aşa cum spune Sf. Vasile cel Mare: „Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă”, iar, omul ideologizat e la fel de alienat dacă idolatrizează propriul angajament religios sau dacă se complace în apostazia tacită a unei schimbări continue, mai ales că în zilele noastre, cercul vicios al confruntărilor ideologice ocultează perspectiva hristocentrică de care avem atâta nevoie pentru a ne mântui și a sluji roditor taina Bisericii dreptmăritoare. În cele din urmă, o nouă apologetică supraevaluată, ar trebui să-și fixeze ca obiectiv esențial tocmai depăşirea ideologiei din spațiul credinţei în Dumnezeu, chiar dacă o asemenea perspectivă ar mobiliza energiile mai multor generații! Fără a da un răspuns definitiv, poate că depinde şi de modul cum răspund cei mai mulţi dintre noi la problemele credinţei dreptmăritoare, bazată pe iubirea dumnezeiască! Cei care se înscriu în «spiritul de turmă», ajung să răspundă cu nesimţire, fiind gata să-L răstignească a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu prin toate păcatele cu putinţă, făcând cu orice preţ plăcerile trupului lor păcătos, aşa încât cei mai mulţi, uită de pătimirile pe Cruce ale Domnului Iisus Hristos şi nu trăiesc deloc pentru cer şi pentru sufletul lor, ci pentru pământ şi pentru trupul nesimţitor şi nesătul! Şi fac acest lucru, excelând prin fariseism şi cu mare greutate se învoiesc să refuze timp de câteva zile trupului prisosul de mâncare şi de băutură, potrivit rânduielilor bisericeşti. În acest fel, mulţi dintre noi, singuri ne îndepărtăm din toate puterile de mântuirea noastră, şi chiar dacă Mântuitorul Iisus Hristos a pătimit pentru noi şi a fost răstignit pe Cruce, parcă nici nu vrem să ştim de pătimirile acestea! Pentru mântuirea noastră, Domnul ne-a poruncit ca să ne luăm fiecare crucea şi să-I urmăm Lui spre slava cerească, însă, noi, nici nu vrem să auzim de asta! Diavolul ne arată ca soluţie, tocmai putreziciunea trupului nostru cu patimile şi poftele lui, însă noi ne străduim şi mai mult ca să ne satisfacem patimile, să ne împlinim poftele trupeşti! Aşa va fi şi sfârşitul nostru, şi vom fi cuprinşi de focul cel veşnic, deoarece, nu vom primi nici o picătură răcoritoare în văpaia gheenei, fiindcă aici am avut toate răcoririle cu putinţă, toate plăcerile cu putinţă pentru trupul păcătos şi putrezicios! Dacă oamenii ar fi cumpătaţi, s-ar bucura ca nişte copii de fiecare vorbă mărturisitoare, de fiecare faptă a lui Iisus, mai ales că Mântuitorul Hristos le arată oamenilor doar binele, doar strălucirea şi frumuseţea binelui, dulceaţa, statornicia şi puterea tămăduitoare a binelui! Deci, cu mintea şi cu sufletul nostru conectate la intrarea triumfală a Mântuitorului Iisus Hristos în Ierusalimul înecat de fumul războiului, să ne gândim şi la pacea binefăcătoare, chiar dacă oamenii, acum, nu se bucură văzând binele pe care li-l arată cu blândeţe Domnul!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
