De multe ori suntem nedumeriţi şi chiar surprinşi când constatăm, cu mintea noastră limitată, cât de mari şi de preaslăvite sunt tainele lui Dumnezeu, mai ales prin faptul că Mântuitorul Hristos este făgăduit lumii acesteia de Tatăl, iar Duhul Sfânt arată prin prooroci şi vremea întrupării Sale. Ştim că Fiul este vestit Fecioarei, iar Duhul Sfânt săvârşeşte Taina, deoarece, Fiul Se naşte în peşteră, iar Duhul Sfânt pe îngeri şi pe păstori îi învaţă să cânte imne de slavă! Totodată, Fiul ca prunc în Egipt, Se coboară, iar Duhul Sfânt pe cale Îl veghează în Iordan Se botează, iar Duhul Sfânt peste El Se odihneşte! În fine, Fiul porneşte la propovăduire, iar Duhul Sfânt peste El rămâne (Isaia 61, 1). De aceea, Fiul învaţă Adevărul, iar Sfântul Duh Îl întăreşte cu minuni, Fiul este răstignit de oameni, iar Duhul Sfânt lângă cruce Îl păzeşte. Fiul în mormânt Se îngroapă, iar Duhul Sfânt lângă piatră veghează. Ca urmare, cerul se tulbură, zidirea se întristează, catapeteasma se rupe, iar Duhul Sfânt pe morţi îi înviază (Matei 27, 52), după care piatra se dă în lături, Hristos înviază, iar Duhul Sfânt pe toate le umple de lumină. Am subliniat aceste lucruri, ca să nu fim dintre aceia care-şi zic devotaţi ai Domnului, dar numai Domnul nu este centrul atenţiei şi al privirii lor plină de clipiri şi de sclipiri lumeşti! Să nu fim dintre aceia care vânează posibilele greşeli ale semenilor şi ocazii ca să-şi afirme propria dreptate, propria evlavie, propria înţelepciune şi pricepere în toate! Aceştia îl privesc pe cel de alături, dar nu ca să-l vadă, ci ca să-l judece. Au atenţia îndreptată spre propria persoană şi spre interesele meschine, mai ales că pentru propria lor persoană, pentru care ridică un piedestal de statuie idolatră, trepte scării acestui piedestal sunt oamenii pe care-i acuză, îi batjocoresc şi îi calcă în picioaie.
„Poporul acesta mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine…”
E atât de mare rătăcirea şi păcatul acestor oameni, mai ales că eul propriu e pus la locul cel mai de cinste, luând hotărât şi fără abatere, locul Mântutorului Hristos. Egoiştii şi cei plini de mândrie se văd numai pe ei înşişi, se regăsesc prin autosuficienţă, cei mai importanţi politicieni, magistraţi sau specialişti mai presus decât alţii, declarând cu emfază, cât de neînlocuit sunt ei. Vorbesc despre divin în termeni religioşi dar mincinoşi, despre «lepădarea de sine», care însă, în cazul lor, este întoarsă în opusul ei, devenind şi manifestându-se ca lepădare a smereniei, lepădare de orice virtute, lepădare de binele firesc şi de iubirea frăţească, adică, pe scurt, lepădare de Hristos! Spre exemplu, atunci când Iisus Hristos era la Ierusalim, cărturarii şi fariseii s-au legat de El cu hilarul reproş că prin ceea ce face, calcă datina bătrânilor, Domnul Hristos constată faptul că se adevereşte cu aceşti adversari ai Săi, încă o dată, cuvântul rostit de Isaia (29,13): „Poporul acesta mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine…” (Matei 15,8). Ca urmare, Iisus alege să plece din Ierusalim, adică, şi din sânul poporului Său, ca să meargă în părţile Tirului şi ale Sidonului, adică, între păgânii care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu şi cărora nu le fusese făgăduită mântuirea mesianică. De fapt, în toate veacurile, dar, mai ales în zilele noastre, mulţi sunt părăsiţi de Domnul, cu tristeţe, toţi cei care pretind că sunt credincioşi, aşa cum pretind că sunt democraţi, patrioţi sau proeuropeni, de fapt, se mulţumesc a-L cinsti pe Dumnezeu numai cu vorbele, făcându-se vinovaţi de aceeaşi purtare ticăloasă faţă de Hristos şi de ucenicii Săi ca şi fariseii şi cărturarii de odinioară. În aceste cazuri, Domnul Se îndepărtează de aceştia pentru a-Şi afla refugiul în alte ţări, chiar considerând că poate fi primit mai bine de către cei care nu-L cunosc şi care nu-şi spun credincioşi. Dar, să ne ferească Bunul Dumnezeu de o atitudine ca aceasta, care-L face pe Domnul să plece de la noi! Putem deduce că atitudinea mimetică este pasul fals pus la dispoziţia unei credinţe declarate. Pentru că nu poţi să convingi pe cineva cu ceea ce nu poate fi explicat, nu poţi să lămureşti pe cineva cu ceea ce nu poate fi demonstrat, aşa cum nu poţi să dobândeşti posibilul cu imposibilul, iar, aceasta este menirea oricărei credinţe! Ajungem să credem pe bază de aproximări evazive şi preluăm credinţa din ceea ce au înţeles alţii prin credinţă! O preluăm şi o asumăm printr-un simplu mimesis, pentru că imităm şi delimităm neînţelesul, după care îl transmitem în mod convingător mai departe, oameni fiind, acroşaţi până la seducţie, fiindcă, nu ne putem imagina divinitatea decît din interiorul limitelor şi delimitărilor noastre.
Un Păstor cu mare grijă de turma Sa nu ne spune ceea ce vrem noi să auzim!
Recurgînd la o maliţiozitate filosofică şi cu orientare sofistă, dacă ciorile ar fi religioase, zeii lor ar avea cioc, însă, problema e că de Dumnezeu putem afla ceva, doar de la oameni, nu de la ciori sau de la papagali! O credinţă nu poate fi doar învăţată, ea fiind mai mult decât o simplă învăţătură, deoarece slovele şi cuvintele credinţei trebuie tâlcuite în trăirea adevărului lor, pentru că nu ne putem rezuma la necredinţa noastră! Dacă acceptăm şi dacă putem înţelege «credo ut intelligam» (Sf. Augustin), e bine să mărturisim cu fervoare o credinţă pe care o înţelegem în toate articulaţiile ei teologice şi să punem patos în dogmele sale incomprehensibile, pentru a ne impune doctoral şi academic propriile aproximaţii, ceea ce conduce la un aspect care îi implică pe toţi cei care cred din reflexul simţurilor. În esenţă, trebuie să învățăm lecția smereniei, să nu ne lăsăm prizonieri ai materialismului și ai orgoliului egoist, să nu ne izolăm de comunitatea Bisericii, singurul nostru loc privilegiat ce ar trebui să ne liniştească, să ne apropiem de Iisus Hristos, nu pe problemele lumeşti şi trecătoare! Cuvintele Lui nu vor trece cu trecerea timpului, nu vor fi depășite şi nu vor fi uitate niciodată, pentru că ele sunt însăşi temelia nădejdii omenirii până la finele vieţii pământeşti, mai ales că îndreaptă fiecare suflet îndrăgostit de adevărul adevărat! Sunt cuvinte magice care ne dau putere să nu ne dăm bătuți, să nu ne pierdem credința și busola încrederii în viață. Lecturând aceste cuvinte divine, deodată, ne îndrăgostim de Autor, vedem o iubire infinită, care ne este destinată tocmai nouă, cei robiţi de necredinţa noastră! Doamne, cât de pustiiți am fi fără Tine, cât de vrednici de plâns şi de compasiune putem deveni pentru osânda noastră, cât de lipsită de sens ar fi fiecare zi a vieţii pământeşti! Cât de amăgiți am fi fără Dumnezeu, căutând roua în deşert! Cei care nu cred în Hristos caută lumina în miezul nopţii, de aceea, să fim conștienți de cinstea şi de privilegiul de a-L cunoaște pe Mesia, să nu gândim cu mintea încorsetată de algoritmi matematici, iar, dacă Îl slujim pe Dumnezeu toată viața, din toată inima, nu vom regreta niciodată, pentru că din momentul în care Dumnezeu Se naște ca om, doar lucruri bune urmează pentru noi, mlădiţele Lui! Dacă Îl supără ceva pe Dumnezeu, nu este vinovăția noastră păcătoasă, ci, indiferența noastră față de această vinovăție! Un Păstor cu mare grijă de turma Sa, nu ne spune doar ceea ce vrem noi să auzim, ci ne spune Adevărul, deoarece ne vrea numai binele, iar, indiferența omului devine nocivă! Fără Dumnezeu, oamenii se cred atotputernici şi atotştiutori, dar, nefericiți, însă, cu frica de Dumnezeu, oamenii se consideră fericiți şi mai înţelepţi!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
