Dumnezeu este o realitate vie şi o căutare supremă, ca o perspectivă a mântuirii omului prin credinţă, iar, aici se află, pentru mine, o problemă de viaţă, mai puţin o problemă a unor doctrine teologice sau metafizice care evidenţiază simbolistica labirintului, iar, dacă Dumnezeu nu există, nici omul nu există şi nici eu însumi ca om nu mai exist, pentru că toată viaţa mea se transformă într-o iluzie a rătăcirii, plăsmuită de momente obscure ale procesului spiritual. Hotărât lucru, dacă n-a Înviat Hristos, atunci nu pot spera în biruinţa asupra morţii şi a vieţii umane, mai ales că pentru învierea mea în viaţa eternă, Lumina Învierii lui Hristos îmi este indispensabilă, iar, faptul că acest eveniment a avut loc, înseamnă pentru mine o certitudine a existenţei Lui Dumnezeu! Nicicând, nu îmi poate fi indiferent, dacă acest fapt unic s-a realizat sau nu, cum nu pot fi indiferent doctrinei teologice şi metafizice despre înviere. Acela care neagă evenimentul metafizic al Învierii lui Hristos, pentru mine unul, neagă viaţa veşnică, şi aceasta nu o pot admite cu indiferenţă şi cu nepăsare ca un om resemnat! Dogma nu este o doctrină abstractă, ci un simbol al labirintului gândirii şi un mit ce exprimă evenimentele din lumea spirituală absolută, cu acele repere fundamentale prin importanţa lor. Dogma creştină simbolizează experienţa spirituală şi viaţa divnă prin reprezentări teologice şi nu prin concepte care evocă simbolistica labirintului. O asemenea experienţă, în această viaţă, nu leagă nici stările sufletului omului, nici credinţa lui, nici simţirea lui religioasă, ci cu adevărat realitatea ontologică şi viaţa la începutul ei, prin fiinţa originară!
Simbolistica labirintului teologic, transfigurată în experienţă spirituală!
În experienţa religioasă, nu doctrinele generează simbolistica labirintului, ci viaţa şi calea autentică, adevăratele întâlniri din lumea spirituală, iar, meandrele spiritului omenesc transmit un eveniment deosebit de impresionant, despre calea spirituală a unui om, prin întâlnirea lui Saul cu Iisus Hristos. Tocmai o asemenea întâlnire, care l-a transformat pe Saul în Pavel, constituie în mod cert temelia credinţei creştine în Mântuitorul Hristos şi în Mântuirea noastră! Orice om poate avea experienţa acestei întâlniri care poate constitui o secvenţă din simbolistica labirintului, pentru că metamorfozarea şi transformarea lui Saul în Pavel constituie a doua sa naştere, o naştere spirituală. De aceea, minunata întâlnire cu ceea ce înseamnă realitatea divină, nu e o stare sufletească, nici o experienţă psihologică, ci, o expresie a faptului că emoţiile psihice lasă închis omul în el însuşi, absorbit în sentimentele şi în credinţele lui, care sunt separate de realităţile divine. Numai simbolistica labirintului teologic, transfigurată în experienţă spirituală, poate elibera sufletul omenesc şi poate transforma sentimentele subiective în adevărate întâlniri ontologice cu lumea spiritual! Tocmai de aceea, dogmele nu sunt înzestrate cu o natură psihologică şi naturalistă evidentă, ci cu o natură spirituală configurată prin simbolistica labirintului! Teoriile dogmatice din istoria gândirii Bisericii au un rol reprezentativ, înainte de orice subliniere. Ele nu denunţă doctrinele eronate, ci o falsă orientare a experienţei spirituale, o deviere a căii spirituale, pentru că ne arată ceea ce aduce prin ea, viaţa şi ceea ce aduce moartea pământească! Cu precădere, dogmele teologiei creştine au valoare spirituală şi practică, nu doctrinară şi gnostică, pentru a demonstra că maleficulnu constă în faptul că ereziile sunt doctrine greşite, ci în faptul că ele mărturisesc despre o deformare a experienţei spirituale a omului.
De la natura teandrică a lui Hristos, la Mântuirea prin misterul Crucii!
Din acest punct de vedere, negarea Lui Hristos de către farisei, ca Fiu al lui Dumnezeu, cosubstanţial Tatălui, ca Dumnezeu – Om, reunind într-o singură persoană două naturi, două voinţe, divină şi umană, erezii care sunt specifice arianismului, monofizismului, monoteismului şi nestorianismului, echivalează cu o deformare a experienţei spirituale şi un compromis în faţa simbolisticii labirintului metafizic! Aici este o pseudo-simbolică expresie a evenimentelor din lumea spirituală, o nefastă orientare a spiritului care îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Maleficul nu constă în faptul că doctrinele gnostice sunt false, incapabile să dea adevărata cunoaştere, ci în aceea că arată o experienţă şi o cale spirituală în care lumea pământească nu poate fi iluminată şi transfigurată într-o lume a vieţii eterne! Simbolistica labirintului este importantă ca o dovadă a evenimentelor săvârşite în lumea spirituală, evenimente ce conduc la Împărăţia lui Dumnezeu, la unirea omului cu Dumnezeu, la transfigurarea şi deificarea lumii acesteia împovărată de umbra păcatului! De aceea, dogmele nu exprimă cunoaşterea ultimă despre fiinţa divină şi nu constituie, prin ele însele, cunoaşterea definitivă, cu toate că au o importanţă preponderentă pentru ea, fiindcă ea se hrăneşte din faptele experienţei spiritual! Concilierea gnozei, deci, a cunoaşterii profunde şi a dogmelor, nu înseamnă supunerea extrinsecă a cunoaşterii autentice, specifice anumitor doctrine teologice, ci sugerează recursul necesar la experienţa spirituală, la sursa vitală a cunoaşterii divine. Dacă gnoza este liberă, însăşi libertatea cunoaşterii trebuie să ducă la sursele vieţii sirituale, care ne arată că în cazul în care se spune că Dumnezeu nu există, nici omul nu există şi nici eu însumi, ca om, nu mai exist! Putem aprecia că dogmele sunt simboluri labirintice din lumea spirituală, iar, evenimentele acestei lumi joacă un rol important în cunoaşterea ei, fiindcă îi descoperă unitatea şi integralitatea, în opoziţie cu caracterul rupt şi accidental al evenimentelor din lumea fizică în care trăim! Nu contează prea mult dacă sistemele teologice şi dogmatice sunt exoterice, că, urmărind un scop de organizare socială, conduc experienţa spirituală a omenirii, deoarece, nu rămâne mai puţin, ca adevăr ezoteric, prin care se consideră că lumea spiritului este lumea ecumenică sobornicească, prin care experienţa spirituală cuprinde şi întâlniri cu o singură şi aceeaşi realitate divină, în care se revelează Mântuitorul Iisus Hristos. Unii consideră că ecumenismul izvorăşte din natura spiritului, deoarece caută să demonstreze că lucrarea dogmelor Bisericii este un proces de elenizare, o introducere a filosofici greceşti în creştinism, ceea ce nu corespunde realităţii. Dogmele ce se referă la Treimea divină, la natura teandrică a lui Hristos, la Mântuirea prin misterul Crucii, constituie elocvente dovezi că nimic din conţinutul ereziilor, nu este raţional şi accesibil inteligenţei. Dimpotrivă, ereziile ajung mult mai bine la o înţelegere prin judecată pripită! Arianismul, mai ales, deşi se dorea raţional, a avut ca adepţi pe toţi aceia care se frământau cu gândirea şi filosofia elenismului! Pentru că e mult mai uşor să nu recunoşti decât o natură şi o voinţă în Hristos, cum fac monofiziţii şi monoteliştii, decât să afirmi, cu dogma, fuziunea antinomică şi paradoxală a două naturi şi a două voinţe care consideră dogma creştină care simbolizează experienţa spirituală şi viaţa spirituală prin reprezentări teologice şi nu prin concepte care evocă simbolistica labirintului!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
