De multe ori ne referim la valoarea făpturii omeneşti, înzestrată cu suflet nemuritor, care a fost răscumpărat cu preţul sângelui dumnezeiesc, iar, în acest sens, ne gândim la faptul că dacă nu credem în viaţa de veci, viaţa omenească nu valorează nici măcar un ban, pentru că unui om de ştiinţă american i-a venit, într-o zi, ideea să socotească părţile materiei din care este făcut corpul omenesc. El a obţinut următorul rezultat: cu apa din corp s-ar putea spăla o batistă de buzunar, cu fierul din sânge s-ar putea face şapte cuie de potcovit un cal, cu calciul din oase s-ar putea înălbi peretele unei odăi. Dra, mai este în om cărbune, cu care s-ar putea prepara 65 de creioane, se mai găseşte în trup fosfor necesar pentru o cutie de chibrituri sau cât încape într-o lingură de bucătărie. Aşadar, toate aceste lucruri, socotite la preţul curent, nu costă nici măcar un dolar, ci doar 93 de cenţi. Ce jalnică poate să fie fiinţa omenească, dacă la atâta s-ar reduce valoarea ei! Însă, Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă că lumea toată, cu toate bogăţiile ei, nu valorează cât un suflet nemuritor: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”, ca să înţelegem cum trebuie esenţa sufletului omului! Se povesteşte despre un rege al perşilor că a chemat, odată, la curte trei bărbaţi înţelepţi pe care i-a întrebat care este cea mai mare nenorocire a vieţii omului. Primul a răspuns că boala, al doilea că bătrâneţea, iar, ultimul, după câteva clipe de gândire, zise: „Eu consider că cea mai mare nenorocire este să-ţi dai seama pe patul morţii că ai păgubit mântuirea sufletului!”, pentru că nu toţi ne încredinţăm vieţile, în această existenţă pământească, unor deziderate care pot fi: banii, plăcerile, poziţia socială şi altele, dar, orice, în afară de Dumnezeu, ne dezamăgeşte şi ne determină să strigăm cu înţeleptul Solomon: „Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi nu mi-am oprit inima de la nici o veselie. Şi iată că am văzut că totul este deşertăciune şi vânare de vânt” (Ecleziastul 2, 10-11).
«Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu»!
Un om spunea odată: „De ce mi-ar păsa de Dumnezeu şi de Biserică? Biserica este bună pentru aceia care o iubesc, dar pentru mine sunt numai două lucruri care contează în viaţă: ocupaţia mea şi familia mea!”, după care un prieten îl întreabă: „Nu te-ai oprit vreodată să gândeşti că într-o zi le vei pierde pe amândouă? Atunci ce vei avea?”, iar, omul a răspuns: „Niciodată n-am gândit la asta, în acest chip!”, ceea ce înseamnă că greşeala pe care o fac oamenii pământeşti este legată de schimbările care au loc în evoluţia pământului, când se afirmă că omenirea a intrat în epoca antropocenului! Ca să ne consoleze, Sfântul Evanghelist Ioan afirmă: „Lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Ioan. 2, 17), pentru că cel mai puternic în viaţă este cel ce se dăruieşte Atotputernicului Dumnezeu, asemenea profetului David, care zice: „Iubi-Te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu” (Psalmul 17, versetul 1). Cu alte cuvinte, devine suflet nemuritor acela care îşi dăruieşte viaţa sa Celui Ce este nemuritor, adică lui Hristos, Biruitorul morţii, Care zice: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Dar, de fapt, cui ne dăruim noi viaţa, fiind robiţi de plăcerile lumeşti? La ceva care, într-o zi, va înceta să existe! La ceva care ne va lăsa reci şi uscaţi! Să ne dăruim viaţa lui Hristos, Care va sta lângă noi toată veşnicia! Să stăm bine şi să luăm aminte: viaţa veşnică este viaţa noastră personală şi după moarte, viaţă căreia îi sunt destinaţi toţi oamenii şi pe care ne-o promite Mântuitorul nostru când zice: „Mă duc să vă găsesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găsi loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 2-3). În acest fel, fiecare îşi temeluieşte viaţa cea veşnică, prin strădanie proprie în viaţa pământească, mai ales că viaţa veşnică a celor păcătoşi este o temniţă spirituală, un chin veşnic, o vieţuire cu diavolul. În schimb, virtuoşii beneficiază de linişte şi de pace sufletească, totul, ca urmare a comuniunii lor cu Hristos Domnul şi cu întreaga Biserică, de-a lungul existenţei lor pământeşti! Ca urmare, viaţa lor viitoare va fi o duminică fără de sfârşit şi nu trebuie să uităm nici o clipă că între viaţa pământească şi viaţa veşnică există o relaţie directă pe care o caută omul!
Iluzia pe care o ai, anume, că ești singur cu tine!
În partea finală a unei analize privind relaţia omului cu Dumnezeu, să amintim faptul că antropocenul este considerat o epocă geologică propusă în care impactul activităților umane asupra geologiei, peisajelor și ecosistemelor Pământului este considerat semnificativ, inclusiv schimbările climatice. Deși nu este încă oficial recunoscută în aria geologică, un grup de experți a stabilit că Antropocenul ar fi început în jurul anului 1950, marcat de urmele geochimice lăsate de testele cu arme nucleare, iar, denumirea a fost aleasă datorită impactului pe care îl are activitatea umană asupra Pământului! În acest fel, se estimează că până în momentul de faţă, oamenii au fabricat atât de mult ciment, încât pot acoperi întreaga suprafaţă a Terrei şi de asemenea, se cunoaşte faptul că emisiile de dioxid de carbon, rezultate în urma activităţilor desfăşurate de om, cresc de 100 de ori mai rapid decât în oricare dintre perioadele din ultimii 800.000 de ani. Deci, observând aceste schimbări dramatice prin care trece planeta, oamenii de ştiiinţă din întreaga lume au căzut de acord asupra unui concept, conform căruia Terra a trecut într-o nouă epocă, cea a Antropocenului, datorită impactului pe care îl are activitatea umană asupra Pământului! În momentul de faţă este mai mult decât evident faptul că impactul uman se resimte la nivel global, iar, în acest fel, s-a estimat că mai bine de jumătate din suprafaţa de uscat a Terrei a fost transformată pentru servi activităţilor oamenilor. Mai mult decât atât, oceanul planetar este afectat de prezenţa materialelor plastice, dar şi a altor poluanţi şi nu numai înmulţirea rapidă a speciei umane, ci şi evoluţia tehnologiei şi creşterea economică influenţează modul în care evoluează Terra. În concluzie, cu evenimentele desfăşurându-se atât de rapid, omul zilelor noastre nu mai are nici cea mai mică posibilitate de a-și trăi undeva, într-un colț de lume, o viață normală. Există, desigur, multe zone izolate în care te-ai putea pierde, însă, acestea fac parte din diverse jurisdicții astfel încât pierderea nu e nimic altceva decât o mare iluzie! Tehnologia actuală permite urmărirea în masă a mișcării fiecărui individ, iar, iluzia pe care o ai, anume, că ești singur cu tine, nu-i nimic altceva decât o stranie amăgire! «Apostolii» lui antihrist au venit în lume și îi vedem stând pe tronuri și poruncind cu îndrăzneală porunci batjocuritoare împotriva oamenilor și chiar a lui Hristos! Ei sunt stăpânii intrărilor și ieșirilor, la ei este hrana și căldura, vânzarea și cumpărarea, iar, legea lor s-a ridicat peste Dreptatea Bisericii cu trufie, poruncind Sfinților când și cum au voie să aducă jertfă lui Hristos. Să ne păzim de aluatul lor, căci așa cum puțin aluat dospește toată frământătura fiinţei umane, la fel şi supunerea cea mai mică față de acești antihriști ne va face asemenea lor și una cu ei! Deci, să păzim legătura între noi, căci diavolul se traduce ca dezbinător, însă, Biserica este comuniune în jurul lui Hristos, a Căruia este puterea și stăpânirea, și Împărăția, și slava întru mântuirea omului!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
