Motto:
“Cititul și scrisul au fost viața mea.”
“Literatura a fost religia mea.”
Alex Ştefănescu
Alex Ştefănescu –„Cel mai iubit dintre critici.”
Daniel Cristea-Enache
Cartea cu titlul sus-prezentat a apărut la Editura Spandugino, București, 2024.
În “Cuvântul-înainte”, semnat de autor, în aprilie 2024, se precizează că ideea de a scrie această carte s-a născut în urma unei vizite efectuate acasă, la Alex Ştefănescu şi la Domnița, soția sa, la începutul verii lui 2022, în satul Berceni, lângă București, unde amfitrionul, înzestrat cu multiple abilități, a izbutit să realizeze un adevărat ,,paradis vegetal”: grădină și livadă, o suprafață de teren plantată cu pomi fructiferi și viță-de-vie. A făcut din grădinărit o pasiune, afirmând că poate să dea lecții unui țăran. Visul și ținta sa erau să reconstituie aspecte din stilul de viață din Bucovina, ,,Țara fagilor”.
Daniel Cristea-Enache a recurs la aceste “Convorbiri” din mai multe rațiuni: stima deosebită pentru un mare critic și istoric literar; alinarea unor suferințe fizice îngrozitoare cauzate de mai multe boli; recunoștința pentru cel care scrisese pentru prima dată despre debutul publicistic, pe când autorul era un ,,june și naiv critic literar”.
În ianuarie 2024, Daniel Cristea-Enache a primit un mesaj de la Alex Ștefănescu, personajul „Convorbirilor”, prin care îi adresa rugămintea să grăbească finalul cărții, întrucât starea fizică se agravase. Numai că timpul n-a mai avut răbdare, Alex Ștefănescu a intrat în veșnicie la 25 februarie 2024. Daniel Cristea-Enache, fiul adoptiv al unui alt critic valoros, Valeriu Cristea, doctor în Filologie summa cum laude, este conferențiar universitar la Facultatea de Litere a Universității din București. A dat publicității 20 de cărți și peste 1200 de cronici, pentru care a primit numeroase premii și distincții literare. În opinia lui Alex Ștefănescu, Daniel Cristea- Enache este „hiperinteligent”, „multilateral cultivat”, „comprehensiv”.
Alex Ștefănescu, o personalitate complexă, un remarcabil critic și istoric literar, un scriitor talentat, cu o memorie ieșită din comun, a dat publicității cărți de critică literară, monografii, „Istoria literaturii române dintre 1941 și 2000”, peste 5000 de articole de specialitate, două volume despre poezia lui Mihai Eminescu: „Eminescu, poem cu poem. Antumele”(2017) și „Eminescu, poem cu poem. Postumele”, 2019. Pentru scrierea acestora a primit Premiul Național pentru Literatură. A profesat o critică de întâmpinare, o critică de texte. Acest intelectual de talie, de înaltă clasă, a descoperit frumusețea fără egal a literaturii încă de la 6 ani, iar de la 9 ani a decis ca toată viața nu va face altceva decât să scrie și să citească: „Cititul și scrisul au fost viața mea.” Cele 49 de întrebări adresate amfitrionului Alex Ștefănescu sunt precedate de anumite explicații, după care urmează formularea întrebărilor propriu-zise. Una dintre întrebări face aluzie la stilul critic, neschimbat a lui Alex Ștefănescu, în raport cu jargonul critic,la modă, în zilele noastre. Mirat că mulți autori, îndeosebi din cei fără succes, îl acuză că scrie simplu, pe înțelesul tuturor, Alex Ștefănescu afirmă că, în toate cărțile sale, s-a exprimat cu o maximă claritate: „Ei nu știu că e mai greu să scrii așa decât să folosești limba de lemn a criticii literare, azi la modă „Critica din vremea noastră, spunea Alex Ștefănescu, este plină de explicații care ar trebui la rândul lor explicate”. În sprijinul afirmației sale, reproduce două citate pe care le spunea mereu musafirilor, pentru a se amuza. Mai întâi, un scurt comentariu asupra sonetului eminescian „Afară-i toamnă”: ,,Strofa a doua se dovedește astfel a fi un macrohiperbat (hiperbat- o figură de stil constând în schimbarea, prin dislocări, a topicii normale), care conține tmeze (intercalări ale unor cuvinte) și hiperbaturi puse în abis. Enunțiatorul textului (adică Eminescu) își afirmă „preferința pentru ordinea inversată din strofa a doua, care manifestă moduri verbale ale ipoteticului”. O altă mostră de exprimare ce ține de jargonul critic: „Scriitura postulează o hologramă spirituală interogativă care, sub visul unității pluraliste și al refuzului exclusivismului întreține și găzduiește o negativitate infinită, ce-i asigură un prezent pur și o salvează de riscul dogmatizării”. Alex Ștefănescu conchide: „texte care conțin explicații ce trebuie explicate”.
La întrebarea ce critici literari l-au influențat, Alex Ștefănescu rostește numele lui George Călinescu și al lui Nicolae Manolescu care i-a fost profesor și l-a îndemnat să scrie critică literară. Pe George Călinescu l-au imitat, la început, Nicolae Manolescu și Eugen Simion, apoi ca să-și găsească fiecare stilul său. Alex Ștefănescu nu l-a imitat pe George Călinescu, nu pentru că ar fi mai inteligent, ci pentru că nu este înzestrat cu însușirile celebrului antecesor al său, ca „poet al ideilor”, „geniul concentrării a formulărilor celebre”.
În 1970 s-a prezentat la profesorul său, Nicolae Manolescu, cu un volum de versuri cu titlul „Ospitalitatea regală”, cu intenția de a-l ruga să citească și să-l ajute pentru a-l publica.
Alex Ștefănescu a rămas siderat când Manolescu, în urma lecturii, i-a spus: „ Puteți deveni un foarte bun critic literar”. Interesant e că Nicole Manolescu evită să facă vreo referire la volumul de versuri.„Și cu poeziile cum rămâne? Mă ajutaţi să le public?”, „Te ajut să publici critică literară”. (N.M.). „Poezie să mai scriu?” N.M.: „Scrie critică literară!” După o săptămână, Alex Ștefănescu îi dă lui Nicolae Manolescu un articol de critică literară. Nicolae Manolescu: „Excelent!”
Modest, Alex Ștefănescu spune că nu are vocație nici de poet, nici de critic literar. „Narațiunea face parte din limbajul meu critic”. Cu alte cuvinte, darul de a povesti.
Pentru el, critica literară este „un act de iubire și unul de dreptate, dar mai ales unul de evaluare și recomandare.” Este un act de iubire când examinează scriitura, felul de a scrie, și un act de dreptate când formulează concluzia. Nu a scris niciodată în mod necruțător despre autori fără valoare, mai degrabă i-a privit cu o doză de compasiune, în schimb, și-a manifestat antipatia față de autorii fără talent care au căutat să se afirme prin presiuni față de criticii literari. În repetate rânduri, folosește sintagmele: „cititor de serviciu” și „critic literar de serviciu”, ambele în slujba semenilor. După ce afirmă că Eminescu „trăiește natura, iar Sadoveanu o privește”, spune că moldovenii sunt contemplativi și melancolici, iar, referindu-se la sine, se autocaracterizează astfel: „Sunt contemplativ și melancolic, dar și activ, conștiincios, punctual, stăpânit de simțul datoriei”. Referitor la colaborarea lui Mihail Sadoveanu cu regimul aflat la putere, avem obligația morală să-i dezaprobăm faptele, dar, în niciun caz n-avem dreptul să-i aruncăm în neant scrierile sale deosebit de valoroase. Dacă o facem, pierdem cu toții, nu Sadoveanu. „Omul trece, opera rămâne”.
La întrebarea: „Dacă n-aţi fi fost critic literar și scriitor, ce meserie manuală ați fi ales?” răspunsul a venit prompt: „Toate meseriile din lume mă interesează și mă pasionează, în afară de scris și de citit, aș fi ales grădinăritul.”
Provocat de o întrebare a lui Daniel Cristea- Enache, Alex Ștefănescu face un inventar al dexterităților sale, afirmând, de asemenea, că are cunoștințe de matematică, fizică, chimie, știe pe de rost tabelul lui Mendeleev, fizică atomică, este interesat ce se întâmple în lumea animalelor.
După ce, la recomandarea lui Manolescu, Ștefan Bănulescu îi încredințează o rubrică săptămânală de „Comentarii critice” în „Luceafărul”, primul articol l-a scris despre poeziile lui Dimitrie Stelaru. Impresionat de folosirea pluralului maiestății ( pluralul modestiei) de către un bocciu ( un fel de om al străzii), Alex Ștefănescu citează câteva versuri din poezia „Îngerul vagabond”: „Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,/ Noi n-am avut alt soare decât Umilința,/ Dar până când, înger vagabond, până când?/ Trupul acesta gol și flămând?”
La întrebarea „Ce înseamnă Eugen Simion pentru dumneavoastră?”, Alex Ștefănescu spune că i-a fost profesor la facultate, „un profesor adevărat, nu unul improvizat” care, a avut merite deosebite. După 1989, s-a opus cu fermitate teribiliștilor nou-apăruți, cînd contestau opera unor mari scriitori. „Cum să scoți din literatura română pe Mihail Sadoveanu, un adevărat continent spiritual?”- spune Eugen Simion.
Ca președinte al Academiei Române, a inițiat o serie întreagă de ediții critice, dar realizarea cea mai valoroasă a fost ediția anastatică a manuscriselor lui Eminescu, ajutat și de Ion Caramitru, pe atunci, ministru al Culturii.
Nu lipsesc întrebări referitoare la demnitarii contemporani, cărora le lipsește entuziasmul pașoptiștilor, sunt mediocri, fără viziune și animați de interese mărunte, incompatibile cu funcția de demnitar. Despre Maia Sandu spune că „e un dar nesperat pe care istoria l-a făcut lumii românești”, Iliescu a făcut un mare rău României, Emil Constantinescu părea a fi salvatorul României, dar i-a lipsit curajul, lui Klaus Iohannis i-a lipsit implicarea în acțiunea politică, în situația dramatică în care se află România, „ copleșită de dezordine și de corupție, de proasta funcționare a instituțiilor și de continua expatriere a oamenilor de valoare. „Pentru mine, dintre cei 5 președinți pe care i-ați enumerat, Traian Băsescu ocupă locul întâi.”
Răspunzând unor întrebări ale lui Daniel Cristea- Enache cu privire la anii adolescenței, Alex Ștefănescu face o minunată evocare, reconstituire, cu franchețe, a acestei vârste. Recunoaște deschis că până la vârsta de 16 ani a fost un elev cuminte, cu medii de 10 la toate disciplinele, dar, cu timpul era atras de viața care pulsa în afara școlii, devenind un elev-problemă, un rebel, un nonconformist: dragoste, chiul, fumat, consum de alcool, fuga de-acasă, adus de miliție. În clasa a X-a a fost mutat disciplinar și succesiv la clasele paralele. O săptămână a petrecut-o la internat, mânca la cantină, mereu își găsea adepți, deși elevii erau îndemnați să-l evite.
Cititul nu l-a părăsit, era o practică nonstop pentru Alex Ștefănescu, s-a obișnuit cu o citire rapidă, în diagonală, ajunsese să-i depășească pe profesorii de specialitate. A avut noroc să aibă în casa părintească o bibliotecă cu 2000 de cărți, iar biblioteca personală cu 14.000 de cărți. După opinia sa, cei care nu au o bibliotecă în casă sunt „infirmizați intelectual”.
Îngrijorat de diminuarea dramatică a întregului public pentru lectură, Alex Ștefănescu a dat publicității o carte cu titlul „Mesaj către tineri. Redescoperiți lireratura!” apărută în 3 ediții, ultima la editura Curtea Veche, București, 2018. Autorul mărturisește că este o încercare de a trezi tinerilor interesul pentru literatură. „Dacă nu vor convinge instantaneu paginile cărții, poate că vor avea ecou ulterior, când nu voi mai fi”. Având în vedere că, în scrierile sale, a vorbit mereu despre natură și despre moarte, una dintre întrebări le vizează pe acestea. Alex Ștefănescu spune că de-ndată ce viața i-a oferit un nesperat dar, nu regretă că va muri, iar natura, cu renașterile ei succesive, i-a a fost tot timpul prietenoasă, binefăcătoare.
O altă întrebare are ca obiectiv situația din Republica Moldova și poezia basarabeană. Alex Ștefănescu, în răspunsul său, face referire la situația românilor de peste Prut, între anii 1940 -1941 și apoi 1945-1991, abandonați de românii dincoace de Prut și lăsați la discreția sovieticilor, la fenomenul deznaționalizării, la care făcea aluzie și Mihai Eminescu, și al deportării în Siberia.
După 1989, Iliescu s-a grăbit să încheie un tratat cu URSS, o gravă eroare politică, atât timp cât pactul Ribbentrop-Molotov era considerat nelegitim chiar și de URSS. Cât privește poezia basarabeană, după un studiu al lui Nicolae Leahu, aceasta a fost și este sincronizată, în linii generale, de poezia din Ţara-Mamă, care, la rândul ei, este sincronizată cu cea vest-europeană. „Poezia basarabeană, afirmă Alex Ștefănescu, este stafia tatălui lui Hamlet. Ea evocă o crimă rămasă nepedepsită și cere autoritar să se facă dreptate.”Patriotismul basarabenilor este unul autentic, trăit, nu unul declarativ, retoric. Folosind metoda transformării prozei în poezie, Grigore Vieru nu omagiază direct „patria”, el evocă satul natal, casa de pe margine de Prut, viața simplă de la țară, cu tradiții, bucurii și necazuri. Grigore Vieru, un pilduitor patriot, declara că „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, în viața întreagă am visat să trec Prutul”, în Țara-Mamă.
Dovedind o memorie ieșită din comun, reproduce poeziile: „Casa mea” și „În limba ta”, poezii aparținând lui Grigore Vieru. Ambele sunt provocatoare de puternice reacții afective, emoționale.
„Casa mea”: „Tu mă iartă, o, mă iartă,/ Casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine, nu.// Să-ți trag radio și lumina,/ Ți-am făgăduit cândva,/ Și că fi -vom împreună/ Pieptul meu cât va sufla.//Dar prin alte case, iată,/ Eu lumina o presar,/ Alte case mă ascultă/ Când vorbesc la difuzor.// Ți-am luat-o și pe mama/ Și-ați rămas, ia,/ Vai, nici tu în rând cu lumea/ Și nici orășeancă ea.//Las că vin eu cu bătrâna/ Și nepotu-ți o să-l iau,/ Care pe neprins de veste/ Speria-v-ați bezna:„Hau!”// Și vei râde cu băiatul/ Ca doi prunci prea mititei/ Și vei plânge cu bătrâna/ De dor, ca două femei./ Și vei tace lung cu mine/ Cu văz tulbur și durut,/
Casă văduvă și tristă/ De pe margine de Prut.”
„În limba ta”: „În aceeași limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeași limbă/ Râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poți s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi/ În cânt.// În limba ta/ Ți-e dor de mama/ Și visul e mai viu,/ Și prânzul e mai prânz./ Și doar în limba ta/ Poți râde singur,/ Și doar în limba ta/ Te poți opri din plâns,/ Iar când nu poți/ Nici plânge și nici râde,/ Nu poți mângâia/ Și nici cânta,/ Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în față,/ Tu taci atunce/ Tot în limba ta.”
La una dintre întrebările lansate de autor, Alex Ștefănescu prezintă o listă cu intelectualii care l-au impresionat cel mai mult după 1989, susținută cu argumentele necesare. Cap de listă este filosoful Mihai Șora, pe care l-a admirat pentru pregătirea intelectuală și pentru civismul lui. Deși trecuse de 100 de ani, a participat la demonstrații de protest împotriva modului în care oamenii politici, ca Liviu Dragnea, conducea România. Declarațiile lui scurte, dar necruțătoare aveau mare ecou. Alexandru Paleologu, un intelectual de mare vogă, cunoștea limba franceză mai bine decât francezii. Numit ambasador la Paris, în semn de solidaritate cu demonstranții anticomuniști din piața Universității, numiți de Iliescu „golani”, acesta, pentru că s-a autointitulat „ambasador al golanilor”, și-a pierdut postul.
Pe actorul Ioan Caramitru l-a admirat pentru atitudinea sa intransigentă față de viața politică și pentru activitatea sa ca ministru al Culturii, în susținerea realizării faimoasei ediții anastatice a manuscriselor lui Eminescu, colaborând cu președintele Academiei Române, Eugen Simion.
Ana Blandiana a pătruns în admirația lui Alex Ștefănescu, în dublă ipostază: ca poetă și pentru activitatea sa civică. Fără niciun sprijin din partea altor factori, Ana Blandiana a transformat închisoarea de la Sighet, specializată, în regimul comunist, la exterminarea deținuților politici, într-un Memorial al Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Președintă a Fundației Academia Civică, a organizat Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului. Soțul ei, Romulus Rusan, autor al mai multor cărți, a susținut-o în aceste demersuri.
Gheorghe Grigurcu, stabilit în Gorj, a ținut sus tirul necruțător al publicisticii sale politice, ani de-a rândul, comunismul rezidual din România. „N-a putut fi nici cumpărat, nici intimidat de cei vizați”. L-a prețuit mult pe fostul său profesor, Nicolae Manolescu, care a pus mai presus valoarea estetică pe când Partidul Comunist dorea să transforme literatura într-o unealtă de propagandă.
Pe criticul Valeriu Cristea l-a stimat pentru activitatea sa de critic literar și pentru „puritatea morală, lipsită de oportunism. L-a admirat pe Mircea Dinescu pentru talentul său poetic și pentru compunerea unor „fraze memorabile”, încărcate cu „dinamită politică”:„ Neputând să în intre în istoria țării, Nicolae Ceaușescu a intrat în geografia ei”; „România este singură țară din lume în care grănicerii stau cu armele îndreptate spre interior.” Înainte de 1989, a admirat-o pe Doinea Cornea, pentru curajul ei de a critica regimul comunist, „ilegitim și criminal”.
Întrebat de autor, Alex Ștefănescu prezintă o listă cu cei care au vorbit despre cărțile sale, cu prilejul lansării, criticii literari: Gheorghe Grigurcu, Eugen Negrici, Nicolae Manolescu, Daniel Cristea-Enache, Valeriu Cristea, Ion Simuț și alții; actori: Ion Caramitru, Rodica Mandache, Vladimir Găitan, coleg și cel mai bun prieten din copilărie; muzicieni: Johnny Răducan, Nicu Alifantis; oameni politici: Emil Constantinescu, Mona Muscă; poeți: Emil Brumaru, Mircea Dinescu; filosofi: Mihai Șora, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu; istorici: Ioan-Aurel Pop, Adrian Cioroianu.
Recunoaște că „a fost un răsfățat al sorții”. Prin răspunsul la ultima întrebare a autorului, amfitrionul evidențiază prietenia dintre cei doi critici literari, Daniel Cristea- Enache și Alex Ștefănescu, deși îi desparte o „adevărată prăpastie temporală”, prin diferența de 26 de ani.
Apoi Alex Ștefănescu face diferența dintre un cititor obișnuit și un critic literar, care este un cititor profesionist.
În continuare, reproduce spusele marelui dispărut, Alexandru Paleologu, despre critica literară: „arta de a admira, nu plăcerea de a țopăi pe cadavrul unei opere literare; plăcerea de a admira în mod conștient, în cunoștință de cauză.”
Dorința lui Alex Ștefănescu este ca aceste „Convorbiri” să se încheie cu vocabula „Literatură”, pasiunea lui de-o viață, cuvânt abreviat LIT din numărul de înmatriculare a mașinii personale: B 13 LIT, deși unii l-au tachinat (în glumă) că LIT vine de la „pat”, în limba franceză.
Cartea conține și un mic album cu fotografii puse la dispoziție de soția marelui dispărut, Domnița.
Această carte are darul de a îmbogăți biobibliografia lui lui Alex Ștefănescu.
Deși bolile îl afectau foarte mult, cercetarea lui Alex Ştefănescu n-a contenit: „Cercetez în continuare tot ce mă înconjoară. O să o fac până la moarte. Regret doar că, atunci când o să mor, o să dispară tot ce am în minte.”
Constantin E. Ungureanu
