La Davos, în 2026, nu mai e vorba despre viitor. E vorba despre frică. Despre o frică elegant mascată în discursuri, în grafice și în cuvinte mari. În sălile luxoase ale Forumului Economic Mondial, lumea pare că vorbește, dar nu se mai aude. Nimeni nu mai zâmbește. Și nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că simte că ceva esențial se destramă.
„Acest moment este plin de pericole”, avertizează Ursula von der Leyen, cu doar câteva ore înainte de sosirea lui Donald Trump. Nu este o figură de stil. Este o constatare rece, spusă de cineva care vede fisurile din interior. Lumea intră într-o etapă în care forța începe să conteze mai mult decât regula, iar instinctul mai mult decât tratatul.
Donald Trump vine la Davos nu ca un partener, ci ca o provocare. Pretențiile teritoriale, ideea că granițele pot fi din nou negociate, că Groenlanda poate deveni o piesă de schimb, zguduie nu doar Europa, ci însăși ideea de ordine globală. Nu este vorba despre un teritoriu înghețat, ci despre un principiu care se topește. Dacă totul poate fi revendicat, atunci nimic nu mai este sigur.
Războiul din Ucraina continuă să ardă, iar lumea pare să se fi obișnuit cu flăcările. Se vorbește despre pace cu voce joasă, aproape vinovată. Se vorbește despre reconstrucție în timp ce bombele cad încă. Davosul nu mai este locul speranței, ci al oboselii morale. O oboseală care macină solidaritatea și transformă compasiunea în calcul rece.
În paralel, războiul comercial dintre marile puteri sfâșie economia globală. Nu mai există încredere, doar precauție. Nu mai există cooperare, doar poziționare. Fiecare își apără colțul, iar lumea se fragmentează bucățică cu bucățică, sub privirile unor lideri care par să fi pierdut curajul de a construi împreună.
Poate că ar fi important ca și Nicușor Dan să ajungă la Davos. Nu pentru fotografii și declarații, ci pentru a simți pulsul acestei lumi care se schimbă violent. O lume în care regulile nu mai sunt repere, ci obstacole. În care regulile par făcute pentru a fi încălcate, iar cei mici riscă să fie striviți între ambițiile celor mari.
România, ca multe alte state, nu mai poate rămâne la margine. Neutralitatea nu mai protejează. Tăcerea nu mai apără. Într-o lume în care regulile se rescriu brutal, absența devine o formă de vulnerabilitate.
Davos 2026 nu oferă soluții. Oferă o imagine dureroasă: lideri care știu că lumea alunecă, dar nu știu cum să o oprească. O lume care nu mai zâmbește pentru că, în adânc, știe că intră într-o epocă în care certitudinile dispar una câte una. Iar când până și Davosul își pierde optimismul, poate că nu asistăm la o criză trecătoare, ci la începutul unei rupturi istorice.
Dragoș Ionică
