– la 30 de ani de Revistă –
Cine s-ar fi gândit că pe loc de hei-rup minesc înnegrit de cărbune s-ar fi putut aşterne la masa Ideii un om care să coasă cu fire de gânduri paginile unei reviste şi să o boteze Murmurul Jilţului? Anevoie treabă aflată în faţa unui străin de aceste locuri, un om de-al locului însă ar fi putut încerca.
În loc însemnat cu grea osteneală minieră, la Mătăsari de Gorj, s-a încumetat domnul profesor Dumitru Dădălău, profesor de literatura română la Liceul Mătăsari, pe drum greu, în 1995 să pornească revista Murmurul Jilţului. Soră mai mică a Liceului, Revista a crescut cu menirea de a deveni o flacără de speranţă într-o zonă monoindustrială, minieră, speranţa devenirii unei tribune care să reunească profesori, oameni de litere, ziarişti şi savanţi care să ridice pe locul Mătăsariului o columnă, un pilon al cărţii şi dialogului.
Revista Murmurul Jilţului a fost întruchiparea Speranţei. Din speranţă a devenit o realitate de 30 de ani, 30 de stâlpi care susţin cerul facerii locului bun unde oamenii cu minţile coapte dau fructe copiilor-elevi. O grădină frumoasă în care discipolul se transformă în omul dulce, omul bun, omul-fruct.
Revista, ca o pasăre cu aripi-pagini scrise cu gene de scriitori-poeţi murmuraţi printre litere, zboară ca o pasăre măiastră din albul zăpezilor olimpiene ale gândurilor pe himalayene culmi ale literelor brodate de gânduri măiastre.
Arderea Ideii în tiparul Frunţii de ştiutorul creşterii vieţii din lut încălzeşte purtătorii de viaţă ca o flacără olimpică dusă mai departe din penel în penel, din stilou în stilou, din daltă în daltă, din filă în filă până când frunţile se sprijină şi se ating la Masa Cuvântului. Râul Cuvântului atunci şi acum spus, părelnic vremelnică trudă, curge de-a pururi în fluviul Cuvântului Veşnic să dea hrană de bucurie şi împlinire sufletească omului pentru care ciutura fântânii fiinţei minunate niciodată nu-i grea. Mărturii stau manuscrisele, cărţile şi revistele, învăţătorii, cărturarii şi fondatorii de danii culturale în pagini. Cu mâinile încleştate pe călimări şi frunţile împietrite în vrere, neclintiţi în pornirea pe Cale, sculptează în valuri de lumină dantele de cuget şi aflare. Ei au nişte ace minuscule cu care cos nevăzut ideile între ele ca hlamida cunoaşterii să îmbrace euharistic strălucitor pe novicele cititor în momentul botezului prin Cultură.
Cu mână de pană şi ochi de cerneală, numele gândului bun îndeamnă pe făcătorul de şcoală să îşi curme frământarea neostoită odată cu foşnetul hârtiei bucuroase c-a primit în scrierea clipei sale-ncolţirea. Migală argintată de duh, cărturăria dă ghes pelerinului pe drumul cunoaşterii să predice bucuria părtăşiei cu facerea. Fraternizând cu Istoria, Fondatorul îi luminează acesteia drumul cu felinarul să poată înainta – cu omenirea în spate. El, luminătorul, cu felinarul dorinţei cunoaşterii într-o mână şi cu vâsla în cealaltă, se împiedică des, dar se ridică repede, pentru că de haina sa se ţine
Istoria, iar doamna aceasta nu are voie să cadă, doar să dea semn oamenilor so urmeze.
Muzicile murmurelor se împletesc în catedrale de turnuri care izbesc cu putere pânza infinită a cerului, bat la poarta Soarelui, ciocănesc la fereastra Genezei… Printre aceste murmure, la Judecata de Apoi a Artei şi Literaturii se va afla – graţie domnului profesor – şi Jilţul nostru gorjean printre ceilalţi sfinţi literari şi sfinte şcoli şi universităţi… Din ele, visez eu uneori, se vor fonda lumi literare şi ideatice viitoare, transformate în fire de muzici şi culori care să crească în flori de gândire spre a desfăta sufletele oamenilor viitori peste miliarde de ani. Astfel, jertfa, truda şi lacrimile noastre nu au fost degeaba!
Ca un sporadic pasionat îmblânzitor de fantasme legate-n cuvinte, pe care le domolesc după ce le dau trup de cuvinte şi le pun frâul ideilor, mă ruşinez uneori că nici nu am fost prea recunoscător pentru publicarea în Murmurul Jilţului, nici nu am fost în stare să ajut la alcătuirea şi facerea ei, aşa că acum, la 30 de ani de apariţie, îmi dau seama că rămân cu această piatră a ruşinii, o prefac în căpeţel de lumină pe care îl aprind pe Dunăre să se întâlnească cu Murmurul întru slava literaturii…
Multe greutăţi întâmpină directorul unei publicaţii de cultură în ţara noastră, de la strângerea textelor de pe la autori şi până la tipărire, este nevoie de o dârzenie şi o disciplină de tip spartan, altfel publicaţia rămâne doar o umbră în mintea unui visător. E nevoie de un soi de fanatism ca o religie pentru a pregăti şi numărul următor, pentru a face rost de bani pentru tipografie, a trimite sute de exemplare la biblioteci, la instituţii de cultură, la personalităţi şi oameni de notorietate recunoscută pentru a populariza revista. Domnul profesor Dădălău a tras după sine, ca o locomotivă, 30 de ani o revistă de cultură, este un exemplu demn de urmat chiar şi de Electroputere Craiova – uzină de locomotive, pentru cine e născut mai târziu… Cum să lase o asemenea garnitură cu literatură să ruginească în staţie? La un moment dat, aş fi bănuit eu, cu atâtea vagoane-numere de revistă în spate nici nu s-ar mai fi putut opri, căci l-ar fi împinscu o forţă uriaşă înainte, ba chiar l-ar fi omorât dacă ar fi încercat să frâneze.
Revista din Murmur curge de 30 de ani murmurele apelor scrierilor noastre, de atât de mulţi ani că şi literele şi gândurile paginilor se făcură Atlantic peste pământul ideilor lumii. De 30 de ani foşneşte idei şi raze de lumină, cu care ne împodobim dimineaţa tâmplele desenate din zâmbete pudrate cu soare.
Pe domnul profesor îl bănuiesc, deşi nu se-arată, că face parte dintre acei visători care speră că într-o zi vor avea o greblă aurită cu care să piaptăne Pământul, să-l spele cu raza cuvântului dintâi, să-l parfumeze şi să-l prezinte la marea sărbătoare a întâlnirii planetelor locuite care va să fie nu ştim noi când. Cu bucurie şi profundă recunoştinţă că sunt fiu de Murmur,
Alensis De Nobilis, Bucureşti
