Cum vine februarie vremea de afară miroase a primăvară. În cântecul brusc înviat al piţigoilor şi sticleţilor vedem legătura miraculoasă care există între toate lucrurile pe care le-a lăsat Dumnezeu pe pământ.
Ce minune! Nestatornicul Februarie dezleagă primele semne de primăvară exact în acelaşi moment şi în glasul de piţigoi şi în raza de soare, şi în musca adormită-ntre ferestre şi în biata inimă care iese din adormire.
Afară mai e încă iarnă, sunt zile când gerul crapă lemnele şi pietrele (că lumea zice că februarie e foarte harnic dacă nu găseşte gheţurile făcute, le face şi le şi desface) iar naturii îi arde de drăgălit că în Februarie e Drăgobetele, ziua împerecherii păsărilor şi fiecare îşi caută jumătatea.
Ţăranii noştri au ştiut totdeauna că sufletul e cheia vieţii. Şi cel mai bun leac pentru suflet e iubirea pe care ţăranul a pus-o în fruntea anului.
– Hei, Drăgobete, Drăgobete!
Spun şi legendele vechilor greci că zeul Adonis revine la Afrodita acum când înfloresc primele floricele ale primăverii. Odată cu ofilirea lor, Adonis reintră în conul de umbră al morţii pentru ca în fiecare primăvară să reînvie etern, frumos şi tânăr.
Peste câteva săptămâni pe coastă şi pe poala pădurii o să dea tămâioarele iar pe Urdăreasa va fi plin pământul de viorele şi de cocoşei.
O floare albastră şi mică o să dea prima prin vie şi o să râdă la soare.
Mama îi zicea „Paştile cailor”
Stau jos să mă hodinesc un pic.
Mă uit la deal. Parângul e plin de zăpadă. Casele Voiteştilor atârnate pe deal îmi aduc aminte că şi pe acolo au fost potecile mele când duceam o fată frumoasă acasă în miez de noapte de la horă.
– Hei, Drăgobete, Drăgobete! Aveam 17 ani.
Când cântau cocoşii odată,
Eu stăm cu ea la poartă;
Când cântau a doua oară
O strângeam la subsoară.
Îmi aduc aminte parcă a fost ieri. Era la Şcoala Pedagogică dintr-un oraş de peste munte, iar eu la cea din Craiova. Frumoasă fată! O vară ne-am drăgălit.
Toamna drumurile noastre s-au despărţit. Fiind mai mare cu doi ani ca mine, a terminat şcoala mai repede şi repede s-a şi măritat.
Ce scurt era drumul pe vremea aia şi ce mică era şi noaptea!
O pupam, o pupam şi ea râdea, şi râdea zicându-mi:
– Nu te ostoieşti deloc! Mâine seară plecăm mai devreme de la horă și o să stăm mai mult.
-Hei, Drăgobete, Dragobete! Aveam 17 ani şi n-am desluşit vorba ei…
Mai târziu, a fost târziu…
Doamne şi când o strângeam la piept aşa frumos mirosea a busuioc, de parcă ş-acum îi simt mirosul…!
Cântecul unei privighetori mă vestea că se crăpa de ziuă.
Plecam cu ea în gând şi în suflet. Treceam printr-un loc tară case, pustiu, cu pruni ce se lăsau pe o coastă în jos până-n pârâul Inoşii.
O luam la fugă de-mi scăpărau călcâiele de urât ce-mi era.
– Drăgobete, Drăgobete! Cap de Primăvară. Dulce-i tinereţea şi frumoasă ca mărăcinele înflorit…
Inimi arse de iubiri,
Porți deschise-n amintiri.
Grigore Haidău
