Momentele importante din viața noastră ne pot determina să ne punem la îndoială propria gândire asertivă, deoarece, pare destul de dificil să crezi în ceva cu adevărat, să ai încredere în cineva când te mărturiseşti și să continui să vieţuieşti cu nădejde în fața adversității modului de viaţă! Dar, dacă ai credință, poți birui orice obstacol, când credinţa devine vocea ta interioară care îți spune că urmează şi zile mai bune. Credința îți dă speranță atunci când te simți dezamăgit, amintindu-ți să mergi mai departe, pentru că lucrurile bune vin la cei care perseverează şi merg înainte. Mai ales că a avea credință și o atitudine pozitivă te poate ajuta la motivarea proprie și la încurajarea celor din jur să facă același lucru. Aceasta servește la încrederea că Dumnezeu nu ne va părăsi niciodată şi este cheia succesului în viață, iar dacă nu ai credință în Dumnezeu și în tine, planurile tale vor eșua în cele din urmă! Așadar, indiferent de dificultatea situației, omule, păstrează credința, mai ales prin gândirea asertivă, care este o formă comună de gândire în stadiile incipiente, când ar putea fi asociată cu optimismul de a explora importanța credinței, modul în care aceasta a evoluat în diferite tradiții religioase, influența sa asupra individului și a societății! Ca urmare, gândirea asertivă este bazată pe formarea unei credințe și luarea deciziilor în concordanță cu ceea ce este plăcut a se imagina, în loc să se apeleze la dovezi de raționalitate sau la realitate, dovedindu-se, în ultimă instanţă, produsul rezolvării conflictelor dintre credință și dorință!
Numai prin credință ești capabil să perseverezi în eforturile tale!
Credința este o acțiune pe care o demonstrăm prin încrederea că binefacerile Lui Dumnezeu vor fi împlinite, iar, a avea credință înseamnă a avea linişte în viață, pentru că indiferent de ceea ce s-ar întâmpla la un moment dat, întotdeauna va exista nădejdea în mântuire! Numai prin credință ești capabil să perseverezi în eforturile de a-ți atinge obiectivele și de a depăși adversitatea răuvoitorilor! De aceea, credinţa adevărată înseamnă să Îl ai pe Dumnezeu în suflet, Cel Care din nimic a adus la fiinţă cerul şi pământul, marea şi toată făptura văzută şi nevăzută! Prin Mântuitorul Iisus Hristos, credinţa jertfelnică înseamnă semnul Sfintei Cruci şi Sfânta Treime, credinţa în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh, deci, o fire (phýsis) şi trei ipostasuri, cu marea Taină a iconomiei că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care este de aceeaşi fire cu Tatăl şi Ipostas al Sfintei Treimi, căci, prin Fiul, Care nu Se desparte de Tatăl, viaţa a încăput în pântecele Fecioarei Maria, înainte de naştere, dar fiind şi după Naştere tot Fecioară! Numai prin credinţă, dincolo de ceea ce poate fi gândirea asertivă, avem certitudinea că Fiul S-a întrupat, asumându-Şi deplin firea omenească într-un Ipostas, pentru a rămâne şi Dumnezeu neschimbat. Mântuitorul Iisus Hristos S-a născut din Fecioara Maria, ca om cu Trup, cu două firi desăvârşite în comuniune şi fără separare. Şi tot cu Voia Lui a primit îngropare, fără ca Dumnezeirea Lui să se despartă de suflet şi de trup, odată cu despărţirea pe care o aduce moartea. Se cunoaşte că după trei zile, Domnul a Înviat şi după alte 40 de zile S-a Înălţat la ceruri ca om şi stă pe Tronul Dumnezeirii Sale slăvit în Trupul Său omenesc de către cetele îngereşti împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt! Prin urmare, credinţa înseamnă să accepţi că toate au avut loc, pentru ca aceia care cred în Însuşi Iisus Hristos, pot să se înveşmânteze prin Hristos cu Duhul Sfânt! Să avem în vedere faptul că după ce se fac părtaşi Sfântului Duh, oamenii pot avea lucrarea Duhului Sfânt şi dumnezeieştile porunci, aşa cum înainte făceau Sfinţii prin credinţă, ca să-i biruiască pe diavolii şi pe demonii nevăzuţi. Fără Duhul Sfânt, nu este cu putinţă nici să nu păcătuim, nici să împlinim sfintele porunci, nici să ne eliberăm de apăsarea şi puterea demonilor care stau împotriva noastră. Pentru ca fiecare om cinstit să se considere un credincios adevărat, credinţa înseamnă încredere în Dumnezeu, pentru câte a spus în toate Scripturile însuflate de El, fie binevestind cu bucurie, fie poruncind cu sfinţenie! Tocmai de aceea, credinţa mai înseamnă să le primeşti pe cele ale lui Dumnezeu, fie dogme, fie porunci, adică, să-l primeşti pe Duhul Sfânt.
„Acestea-s necazurile care vă apasă pe toți și care vă aduc pe voi la mănăstire”!
Gândirea asertivă şi credinţa adevărată în Dumnezeu mai înseamnă să te dăruieşti Lui Dumnezeu întrutotul şi cu tot sufletul să-ţi pui doar în El toată nădejdea mântuirii. De aceea, credinţa înseamnă să realizezi că Dumnezeu poate să le facă pe toate câte sunt după Bunăvoirea Bunătăţii Sale şi să cunoşti că El le înfăptuieşte spre folosul omului! Peste pragul gândirii asertive, credinţa înseamnă să ai încredere în puterea de nebiruit a Dumnezeului Atotstăpânitor, aşa încât să porunceşti şi munţilor să se mute din loc, lucru care este numai în accepţia celor puţini! Fără credinţa neabătută în Hristos şi fără credinţă neşovăielnică în dumnezeieştile cuvinte, ca şi fără dragoste de Dumnezeu şi de oameni, venită dintr-o conştiinţă curată, din care se naşte smerenia şi milostivirea, nu este cu putinţă să ne mântuim! Înaintea oricărei virtuţi morale merge Harul care vine din credinţă şi este temeiul fiecărei virtuţi care se statorniceşte şi lucrează prin Har! Desigur, că oricare virtute morală, fără Harul sfânt, poate fi socotită de Dumnezeu mai prejos decât orice răutate, pentru că acea virtute este diavolească şi uneltită prin demoni, care fiind puteri nevăzute, înşeală mintea schimbătoare a oamenilor, adică, îi fac să apară ca nişte înţelepţi, milostivi şi blânzi, dar, fără frica de Dumnezeu! Pentru că Harul lui Dumnezeu vine la orice om, oricât de păcătos şi de întinat ar fi, atunci când Îi aduce Lui Dumnezeu mulţumire adevărată! Aceasta înseamnă cunoştinţa Harului! Uneori, nu poate să mulţumească după vrednicie acela care a primit binefacerea, dacă nu cântăreşte, mai întâi, mărimea binefacerii primite! Pentru că toţi cei care nu au cunoscut mărimea binefacerii, au sfârşit prin a o uita prea uşor! Aşadar, să cunoaştem că puterea Duhului Sfânt pogoară la toţi cei care cred în Hristos, dar, nu numai prin cele mai înainte făptuite, deoarece, dacă Harul ar veni doar din fapte, nu ar mai fi Har! Smerenia trebuie să vină din credinţă, pentru ca Harul să meargă înaintea faptelor şi fapta să se edifice pe temelia Harului, să se împlinească prin Har. În concluzie, faptele care se împlinesc fără Har sunt socotite de Dumnezeu ca şi cum nici nu s-ar împlini, pentru că nu au existenţă ca atare! Devine cu neputinţă ca binele să se concretizeze, fără Harul lui Hristos, pentru că, dacă acest lucru ar fi cu putinţă şi uşor de împlinit, Dumnezeu nu S-ar mai fi făcut om, iar, numai prin Harul Său se poate împlini desăvârşit orice faptă bună. De aceea, Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop arată că acela care cunoaşte binefacerile Lui Dumnezeu, dar, nu ţine seama de acestea, zadarnic spune că mai crede în Hristos, pentru că de multe ori: „Acestea-s necazurile care vă apasă pe toți și care vă aduc pe voi la mănăstire”! De aceea, cei mai mulţi dintre cei care vin la biserică şi se roagă, dar, numai cu buzele doar şoptesc uşor cuvintele, iar mintea (nous) lor stă de vorbă cu demonii, atraşi de aceştia prin griji deşarte, fie ale traiului zilnic, fie ale cărnii, fie ale închipuirii, fie ale ţinerii de minte a răului, astfel încât binele să nu se facă bine, nu vor înţelege niciodată că fără Har, nimic nu se poate face! Însuşirile celor care nu sunt cu adevăraţi creştini se referă la: vanitate şi îngâmfare, înfumurare, trufie, aroganţă, iubire de sine, atunci când consideră că smerenia făţarnică, de suprafaţă, aduce cinstirea oamenilor. Două lucruri devin importante: credinţa şi faptele. Deci, credinţa pentru fapte, faptele însă nu pentru credinţă, ci, prin credinţă! Fără credinţă nu este cu putinţă să primească cineva bunăvoire de Sus, de vreme ce din credinţă vine Harul Domnului nostru Iisus Hristos către cel care crede, însă, fiecăruia i se dă după o măsură anume, iar, dacă multă este credinţa, mult va fi şi Harul, dacă puţină este credinţa, puţin va fi şi Harul! Deci, prea puţine sunt motivele automulţumirii omului, iar, adevăraţii creştini sunt cu smerire de inimă, când ştiu că nu au nimic al lor, ci toate sunt ale Harului sfânt!
Profesor Vasile GOGONEA
