Sfântul Apostol Pavel spune că lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor răutăţii, a păcatului înşelării şi al minciunii care sunt în văzduh (Efeseni 6,12), mai ales că diavolul se preface în înger de lumină, iar, când se arată oamenilor, ia chipul îngerilor şi chiar chipul Mântuitorului. Când un diavol ia chipul lui Hristos, constatăm că prin multe uneltiri ispiteşte vrăjmaşul pe bietul om, iar, Sfântul Antonie cel Mare a văzut toate cursele vrăjmaşului, întinse omului pe pământ, şi a spus cu durere, suspinând: „Doamne! Cine va scăpa de ele?”, după care a auzit un glas: ,,Numai smerita cugetare”, deoarece, noi avem memorie şi imaginaţie, acestea fiind nişte facultăţi lăuntrice şi ne putem foarte bine imagina toate acele locuri în care am fost. Astfel, înşelarea şi minciuna nu reprezintă înainte-vederea cugetului omului, ci, doar insuflarea vrăjmaşului. Uneori, constatăm anumite coincidenţe, când un om spune gândurile aproapelui său, ceea ce el gândeşte, dar, aici este greu de stabilit, căci nu ştii dacă este o coincidenţă întâmplătoare sau o insuflare diavolească, o amăgire cu scopul de a-i duce pe cei fără experienţă la îngâmfare şi a-i face să se creadă înainte-văzători! Desigur, clarviziunea sfinţilor este cu totul altceva, căci sufletul lor, din mila lui Dumnezeu este curăţit de patimi şi ei văd cu ochii cei duhovniceşti. Dacă invocăm clarviziunea sfinţilor, pentru ei nu există distanţă, ei văd cu duhul, aşa cum vedem noi cu ochii ceea ce ne înconjoară pentru a şti ceea ce înseamnă păcatul înşelării şi al minciunii.
Minciuna şi gluma prostească sunt o înşelare ce nu înseamnă politeţe!
Anumiţi clarvăzători, aşa cum sunt numiţi deseori, au primit darul fără osteneală şi nu le este de folos nici lor şi nici celorlalţi, căci nu au dreapta socoteală dobândită cu osteneală, pe când clarviziunea sfinţilor e altceva, întrucât ei, din mila lui Dumnezeu, şi-au curăţit inima de patimi şi au cu adevărat dreaptă socoteală! În chip înţelept ei aduc folos celorlalţi, căci sunt călăuziţi de Duhul Sfânt şi se îndepărtează de păcatul înşelării şi al minciunii. Totuşi, la sfinţi, sporirea duhovnicească este diferită, pentru că: „Unii sunt ca soarele, alţii ca luna, iar alţii ca stelele, şi stea de stea se deosebeşte în strălucire”, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel. Numai Dumnezeu este desăvârşit, deoarece, atâţia sunt de mulţi cei care au fost răpiţi la cer şi au văzut slava sfinţilor, iar apoi au căzut şi au dus o viaţă desfrânată, făcându-se de râsul lumii. Fireşte, căderea lucrătorilor duhovniceşti vine din îngâmfare şi din mândrie, dacă nu au destulă minte şi sufletul se înfioară! Se pare că în acel moment, minciuna se naşte din vorba multă şi din gluma prostească, pentru că se anulează dragostea creştină printr-un păcat greu, care este sancţionat aspru de Dumnezeu! În mod paradoxal, nu de puţine ori, minciuna este întărită prin jurământul mincinos, care este considerat de către Sfântul Ioan Scărarul, drept «tăgăduirea lui Dumnezeu», ca să nu mai vorbim şi despre efectele minciunii, care pot fi devastatoare, mai ales dacă se întâmplă ca asociată cu gluma deplasată, minciuna să provoace râsul fără sens, râsul «prostesc», atunci când cineva râde ca prostul şi poate provoca dezechilibre la nivelul gândirii şi al simţirii celor din jur! Minciuna şi gluma prostească sunt o înşelare ce nu trebuie tolerată din politeţe, cum se întâmplă de obicei în grupuri de tineri, pentru că lucrul acesta înseamnă şi o solidarizare, o acceptare a paradoxului logic şi o participare la dezinformare! E mai uşor pentru cineva să iasă din această împrejurare stropit si cu puţină slavă deşartă, ca să nu mai spunem că poate fi lăudat pentru atitudinea lui, dar poate fi şi criticat, pentru că mult mai importantă este conformitatea cu adevărul! Desigur, adevărul nu se negociază cu nimeni şi în nici un context, ascultătorii putând beneficia de pe urma acestei intransigenţe care contravine păcatului înşelării şi al minciunii! De multe ori, minciuna se asociază cu făţărnicia, când cineva caută să pară cum nu este, iar cuvintele rostite ajung să transmită un alt mesaj decât cel exprimat formal! Aşa cum am subliniat anterior, înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună şi ea devine intempestiv o stare în care se află toţi oamenii, până la unul, dar, o stare născută din căderea în păcat!
Înaintea Lui Dumnezeu, minciuna este forma neplăcută a înşelării!
Minciunile ne fac să ne simţim trădaţi, înşelati şi să nu mai privim persoanele de lângă noi cu aceeaşi încredere şi cu acelaşi devotament! Minciuna se poate manifesta la fel de complex ca toate celelalte patimi, când cineva minte de frica pedepsei, altul de plăcere, un altul cu intenţia clară de a face rău aproapelui, pentru că sunt şi situaţii când realitatea este atât de gravă, încât adevărul nu trebuie spus dintr-odată, în mod brutal, fiind necesară o anumită pregătire a subiectului pentru receptarea lui, fără a-i afecta starea emoţională! E un lucru grav când cineva minte pentru a face rău, dar vrea să convingă printr-o atitudine făţarnică faptul că scopul lui a fost unul pozitiv, bine intenţionat! Când ne vom curăţa cu totul de minciună, vom putea să o folosim şi pe ea, dar cu frică şi dacă o cere momentul respectiv, adică, numai pentru nevoia reală de a scăpa de cineva, fără a-l păgubi în vreun fel, iar, aşa cum copilul nu ştie să mintă, la fel şi sufletul trebuie curăţit de orice formă de viclenie! Dacă recurgem la o comparaţie paradoxală, putem deduce că aşa cum cel veselit de vin spune adevărul fără să vrea («in vino veritas»), adevărul controlat de minte are şi adeziunea entuziastă a inimii şi nu poate fi asociat cu minciuna! În concluzie, minciuna care se naşte din frica de chinurile stăpânitorilor se şterge, dar e desfiinţată cu totul de mulţimea lacrimilor! Numai o minciună de neom ajunge a se preface în înşelare! A te preface înseamnă a te da pe tine drept altul, contrar adevărului, ca un lucru foarte grav, măsura venind din importanţa pe care o are persoana resepctivă ca şi denaturarea ei. De mlte ori, a păcăli înseamnă a lua de la altul sau a da altuia ceva ce nu se cuvine, tot contrar adevărului, însă, rămânând ceva prin cineva în afara persoanei, acest lucru este mai puţin grav decât prefăcătoria. Forma cea mai puţin scuzabilă se dovedeşte atunci când omul se raportează la nevoile materiale, iar, fapta devine un furt, chiar, dacă şi în faţa lui ne putem apăra cu nepărerea de rău care transformă paguba în milostenie şi se converteşte în ceva folositor pentru cel păcălit. Înşelarea de sine şi închipuirea de sine par a fi două aspecte diferite ale alternativei adevăr-neadevăr, prin apropierea de minciună! Din cauza aceasta şi înaintea Lui Dumnezeu, minciuna este forma cea mai neplăcută a înşelării, mai ales că în multe rugăciuni cerem în mod special să se ia de la noi gândurile necurate! Înşelarea şi viclenia sunt moduri de manifestare ale diavolului! Chiar dacă în unele variante Rugăciunea Domnească «Tatăl Nostru» se încheie prin cuvintele: «şi ne izbăveşte de cel rău», în mod corect se rosteşte: «şi ne izbăveşte de cel viclean», pentru că doar cel «rău» nu ne poate vătăma aşa de dureros, mai ales dacă fapta lui cea rea se vede şi ne ferim de ea, în schimb, cel «viclean» este şi rău, având păcatul înşelării şi al minciunii!
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
