Complexitatea operelor lui Constantin Brâncuşi, privită sub semnul doctrinei mântuirii prin jertfe benevole, ca şi dramatismul vieţii sculptorului, toate la un loc şi fiecare în parte alcătuiesc un tot unitar, pentru că în acest fel, mulţi dintre noi putem să înţelegem că omul care se adânceşte în rugăciune se uneşte cu Dumnezeu, chiar dacă am presupune iniţial că rugăciunea este doar un prilej al cererilor prin care oamenii vin cu dorinţe şi cu nevoi legitime. Dar, Bunul Dumnezeu, în marea Sa Iubire de oameni, ascultă cererile noastre, deși, nu acest lucru îl îndreaptă spre noi, deoarece, rugăciunea ar fi doar expresia unui răspuns la mărturisirea unor cerinţe, însă, rugăciunea adevărată începe atunci când omul nu mai știe ce să ceară, iar, cuvintele lui se sting în tăcere şi când însăşi tăcerea devine o stare de fapt! În acest punct al aşteptării, omul nu mai vorbește Lui Dumnezeu, ci, doar stă înaintea Lui, şi această prezență poate fi văzută, în mod paradoxal, mai grăitoare decât orice cuvânt rostit. Pe bună dreptate, una dintre cele mai mari descoperiri ale rugăciunii este tăcerea, dar, nu tăcerea ca lipsă, ci tăcerea ca plinătate a firii, o tăcere care nu apasă, ci odihnește, pentru că nu toţi ajung atât de ușor la o astfel de stare, deoarece, tăcerea ne înfioară şi ne dezvăluie cine suntem noi cu adevărat înaintea Creatorului, dar, mai ales înaintea morţii! Tocmai la o astfel de situaţie s-a referit genialul sculptor Constantin Brâncuşi, atunci când a realizat sculptura «Rugăciune», o lucrare emblematică pentru soteriologia dramatismului vieţii «părintelui sculpturii moderne», iar Statuia «Rugăciune», reprezintă opera care l-a definit pentru prima dată pe pe Brâncuși ca sculptor modern.
,,Dragostea senzuală este vitalitatea fizică…”!
Să începem, aşadar, cu avatarurile Ansamblului funerar «Rugăciune», realizat de către Constantin Brâncuși, o lucrare complexă cunoscută și sub numele «Monumentul funerar Petre Stănescu», monument istoric, compus din două sculpturi din bronz: «Rugǎciune» și «Bustul lui Petre Stanescu», precizând că Brâncuşi a realizat cele două sculpturi la Paris, când Eliza Stănescu (Seceleanu) sosește în capitala Franţei în primăvara anului 1907 pentru a încheia un contract cu sculptorul Constantin Brâncuşi, iar, în vara anului 1914, Brâncuşi le-a adus la Buzău și a decorat cu ele mormântul lui Petre Stănescu din Cimitirul «Dumbrava», ceea ce înseamnă că în felul acesta, Buzăul se înscrie în lista oraşelor care au lucrări ale lui Constantin Brâncuşi, expuse în aer liber (Târgu Jiu, București, Paris). Ca urmare, rugăciunea în general, dar, mai ales «Rugăciune», adică, opera clasică de început a lui Constantin Brâncuşi, nu este un drum către un loc străin, ci o întoarcere la origini, deoarece, omul nu merge spre ceva ce nu cunoaște, ci spre Cineva pe Care, într-un mod tainic, L-a cunoscut dintotdeauna! Prin urmare, atunci când rugăciunea devine vie, omul nu mai caută să demonstreze nimic, nu mai are nevoie să se definească pe sine, ştiind că este acasă, iar, această certitudine liniștită îi este necesară! Opera «Rugăciune» a lui Brâncuşi, nu îi ia nimic omului, ci, îi redă ceea ce pierduse fără să știe: o fiinţă dragă asociată cu simbolul veșniciei şi pacea de a fi împreună! Să spunem, aşadar, că în aprilie 1907, pictorul Ștefan Popescu îl recomanda pe Constantin Brâncuși doamnei Eliza Stănescu (Seceleanu), din Buzău, pentru execuția unui monument funerar în amintirea soțului decedat, avocatul Petre Stănescu, iar sculptorul se angaja în cadrul primului său contract, să execute o lucrare complexă alcătuită dintr-un soclu de piatră ce va atinge, ca înălțime, 2 m până la 2,20 m, o figură alegorică reprezentând o femeie care plânge lângă soclu, un bust cu brațe, asemănător fotografiilor pe care Eliza Stănescu le-a pus la dispoziție, iar, atât figura alegorică, dar, și bustul au fost turnate în bronz, trebuind să depășească mărimea naturală, atât cât necesitatea o va cere. Termenul pentru execuția lucrării a fost stabilit pentru finele lunii februarie 1908, cu toate că luna februarie 1908 a trecut, fără ca sculptura să fi fost predată. De exemplu, numai bustul lui Petre Stănescu a necesitat aproape doi ani de muncă intensă, până la stadiul de finalizare, iar, sculptorul a expus bustul respectiv la Salonul independenților de la Paris din 1910, pentru ca la închiderea Salonului, în loc să expedieze lucrarea în țară, o reține, inexplicabil, în atelierul său.
,,Dragostea spirituală este vitalitatea spiritului”!
Au trecut nu mai puțin de patru ani până când «Rugăciune», împreună cu bustul lui Petre Stănescu ajung la București, iar, în luna mai 1914, artistul se deplasează la Măgura, unde alege și cioplește piatra de soclu, după care a urmat instalarea bustului și a figurii alegorice «Rugăciune», în cadrul unui eveniment consemnat de către Ștefan Popescu pe ton uşor ironic şi rezervat: „În Buzău, scandal la primirea grupului, dar monumentul a fost așezat și lumea s-a resignat”, mai ales că privită retrospectiv, atitudinea sculptorului de a trimite monumentul după finalizarea lui, pentru a fi instalat în cimitirul «Dumbrava», constitituie un eveniment de luat în seamă! În realitate, Brâncuși a păstrat figura alegorică «Rugăciune» în atelierul său, dorind să-și consolideze șansa de a deveni ceea ce avea să devină, un sculptor modern! În acest fel, simțea nevoia să mediteze fără constrângeri asupra deschiderilor și angajamentelor unei noi concepții asupra artei şi voia să exploreze cu multă răbdare posibilitățile de dezvoltare ale fiecărei lucrări, aşa cum ţinea să evalueze lucid şi cu multă meditaţie limitele și scăderile de concepție creatoare. În partea finală a materialului de faţă, redăm textul contractului încheiat în primăvara anului 1907 la Paris, între Eliza Stănescu (Seceleanu) şi sculptorul Constantin Brâncuşi: ,,Eu, Constantin Brâncuși, mă angajez a executa personal în contul D-nei Eliza Petre Stănescu un monument funerar pe prețul de 7.500 lei în care preț se cuprinde execuția integrală a monumentului compus după cum se specifică mai jos, precum și transportul de la Paris în gara Buzău (România). Monumentul se compune din următoarele piese: un soclu din piatră care va atinge în înălțime 2 m până la 2 m 50, o figură alegorică reprezentând o femeie care plânge lângă soclu, un bust cu brațe asemănătoare fotografiilor ce Doamna Stănescu îi va pune la dispoziție”, se arată în angajamentul semnat de sculptor, iar, cei 7.500 lei erau lei de aur și reprezentau o sumă foarte mare în acel timp. Cu acești bani, Brâncuși și-a făcut atelierul din Paris. În concluzie, parcă pentru a proteja ochii privitorului de erori inoportune înspre senzual și erotic, artistul impregnează până la saturație imaginea nudă a femeii îndurerate de tragismul morții soţului ei. Avansarea lentă a genunchilor îndoiți, aplecarea concentrată a trunchiului și a capului, estomparea trăsăturilor feței, conferă lucrării o notă de hieratism (înclinaţie spre sfinţenie) înalt și discret. Totuşi, privită mai cu atenţie, întruchiparea «Rugăciunii» dezvăluie o durere greu de asociat, prin sine, unei suferințe fizice, ascezei sau îmbătrânirii, căci contururile feței apar aici erodate nefiresc, ca și cum ar aparține unui spectru astral. În fine, silueta pioasă și pașnică a femeii reține privirea și prin detaliul strident al brațului stâng, retezat deasupra cotului, iar, comentatorii explică substratul estetic al mutilărilor în opera sculptorului, ca un element distinct, mai ales că în alegoriile genialului artist, trupul se articulează ca expresie a unui substrat generic al soteriologiei concepţiei brâncuşiene despre om şi despre condiţia omului!
Profesor dr. Vasile GOGONEA, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Filiala «Jean Bărbulescu» Gorj-Mehedinţi
