Zilele trec. Se adaugă tot mai multe în vadul dintre Azi și Ieri… Totul se transformă, mai puțin Durerea și Iubirea. Acestea sunt și rămân constantele întregii Vieți. Ele fluctuează doar în intensitate, augmentate de curgerea Timpului.
A șasea zi a lui Gustar, a unsprezecea zi a lui Vinimeri. A zecea aniversare la care nu ai mai fost prezent, Tăicuță… prima la care nu ne vei mai zâmbi, Măicuță…
Știu acum, Răul e împletit cu Binele ! Dacă nu ați fi fost părinții perfecți, pe care și i-ar fi dorit oricine, durerea nu ar fi fost atât de intensă! Conștientizarea enormei pierderi, sapă adânc și sfâșie sufletul. Copilăria de basm, adolescența și tinerețea într-o familie iubitoare, maturitatea abundând în zâmbete și amintiri lângă voi cu sufletul și inima, ca și prezența în casa copilăriei, alături de bucuria de a vă îmbrățișa și vedea de câte ori s-a putut, superlativul Binelui, au fost urmate, logic, de Răul superlativ, concretizat în pierderea fizică și emoțională suferite…
Mulți părinți fac sacrificii pentru copiii lor, asigurându-le în special, confortul material, la nivel maxim, dacă se poate; din păcate, de cele mai multe ori nu sunt răsplătiți pentru ceea ce au sacrificat și oferit. De ce? Pentru că nu este nici pe departe suficient doar confortul material, ba dimpotrivă, de multe ori schimbă în negativ percepția copilului asupra realității, acesta concluzionând, greșit, că sacrificiile și suportul material i se cuvin, fără nicio contribuție personală! Cu totul diferit este atunci când oferi alături de confort material potrivit împrejurărilor și confort emoțional, când copilul găsește în tine, ca părinte, pe cel care îl ascultă în orice împrejurare, acordându-i atenție, înțelegere, sfaturi și ajutor atunci când sunt necesare, fără a acuza și a abuza de prerogativele/ autoritatea parentală… Un astfel de copil am fost eu, aceștia au fost părinții mei, ființele iubite din tot sufletul în care am avut deplină încredere, încredere ce nu mi-a fost înșelată nicicând !
Iubirea pentru ei se înmănunchează cu Durerea și Dorul. Viața continuă, timpul se scurge, dar nimic nu mai e la fel… Dincolo de amintiri și de umbrele trecerii lor prin viața copilului care am fost, e doar tăcere. O tăcere care capătă voce în suflet: ei locuiesc acolo, și mereu, câte un crâmpei din viața fericită a zilei de Ieri îmi trece prin fața ochilor, făcându-mi sufletul să zâmbească și să ofteze totodată …
Plecarea fizică a fiecăruia dintre noi, cândva, e o constantă admisă ca implacabilă. Ceea ce este de-a dreptul uluitor este că mai degrabă acceptăm probabilitatea proprieri plecări decât pe a celor dragi ! Există și o explicație logică – e greu către imposibil să smulgi din îmbrățișarea sufletului iubirea oferită și primită decenii de-a rândul!
Cei care, asemeni mie, au trecut prin greaua pierdere vor citi cu inima și vor simți tot ceea ce am scris! Ei vor fi știut deja cât de cumplit doare și ce gol imens lasă în suflet și în viață, dispariția fizică a cuiva iubit, cât de mari sunt regretele de a nu-i fi oferit suficientă bucurie, de a nu îi fi spus, mereu și mereu, cât de mult și profund era iubit, de a nu fi avut timpul necesar pentru a transpune în realitate multe, multe activități, planificate dar care nu și-au găsit o realizare. Oricât timp ai avea, și oricât de bine l-ai gestiona, niciodată nu va fi îndeajuns pentru a oferi, face sau spune totul… mereu existând sintagma ,,ce n-aș fi dat să mai fi avut un pic de timp …” Durerii și regretelor încercate li se vor adăuga conștientizarea și asumarea neputinței de a fi ajutat persoana iubită să depășească boala, de a fi forțat cumva destinul să admită o încununare fericită a tuturor eforturilor tale! Îți vor lipsi conversațiile, părerile, argumentele pro și contra luate în considerare la soluționarea unei probleme ivite, situațiile ilariante la care râdeați în hohote… vei dori măcar odată să mai poți asculta sonoritatea vocii care pentru tine era muzica sufletului… Nu vei mai primi confirmările, liniștea și mulțumirea sufletească, efecte firești ale susținerii și încrederii investite de cel iubit în tine… Celor care încă mai pot primi răspunsul care să le facă sufletul să vibreze când strigă: ,,Mama, Tata!”, folosiți judicios Timpul pentru a vă bucura de cei dragi și de interacțiunea cu ei ! Nu pierdeți nicio secundă! Oricând, dar mai cu osebire după o anumită vârstă, câteva minute sau o oră pot face diferența între a-i avea și a-i fi pierdut… Timpul nu ne așteaptă pe niciunul iar tot ceea ce e bun are tendința să dispară mult mai repede decât ne-am dori…
Fiecare a trecut sau va trece prin durerea pierderii, important e să putem spune, împăcați/împăcate cu noi înșine/însene că am depus toate eforturile pentru a oferi zile senine și fericite celor care și-au sacrificat cei mai frumoși ani nouă, crescându-ne și educându-ne cu grijă, atenție și infinită iubire!
Voi păstra mereu în suflet bucuria unei copilării de poveste și a unei vieți împlinite, iubirea, respectul și recunoștința, pentru tot ceea ce mi-a fost dăruit, din toată inima, alături de amintirile neprețuite din care îmi voi trage puterea de a merge mai departe, chiar dacă sufletul va continua să plângă… Odihnă lină în Lumină, mult-iubiții mei Mamă și Tată!
Doina Pînișoară Dafincescu
