Dorinţa omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu a fost şi va rămâne peste veacuri, mai mult decât o manifestare a unei apropieri de Taina înveşnicirii, fiindcă ea nu se schimbă, aşa cum nu se poate schimba chipul de nepătruns al lui Iisus Hristos, iar, teoria despre o aşa-zisă revelaţie păstrată în sufletul omului, potrivit căreia s-ar mai putea adăuga, sub o pretinsă inspiraţie a Duhului Sfânt, adevăruri noi la cele aduse de Hristos, reprezintă atât o mistificare a adevărului revelat prin intermediul unor închipuiri omeneşti, dar şi o atenuare progresivă a unităţii creştine prin apariţia unor formaţiuni care denaturează concepţia despre legătura Domnului Iisus Hristos cu Biserica. Am putea spune că teologia care se întemeiază permanent şi neschimbat în Persoana Domnului Iisus Hristos, ca expresie a Revelaţiei divine, are în atenţie şi mediul cultural spre care se îndreaptă revelaţia regăsită în Persoana Mântuitorului şi care evoluează din perspectiva trecerii timpului. În măsura în care se constată că revelaţia divină rămâne aceeaşi, în schimb mediul cultural evoluează, fiindcă una a fost cultura antică şi alta cea contemporană, rezultă faptul că diferenţele de abordare devin tot mai vizibile.
Biserica este cadrul în care se realizează mântuirea subiectivă a omului!
Epoca modernă şi postmodernă excelează prin invocarea drepturilor omului şi chiar prin preponderenţa unei concepţii mesianice despre lume, deoarece a căutat să înţeleagă lumea din perspectiva fizicii cuantice, dar, dacă avem în vedere principiul că «Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască», atunci, devine evident că această îndumnezeire sau transfigurare a naturii umane prin energia necreată şi de nepătruns a Duhului Sfânt se poate realiza doar în măsura în care Mântuitorul Hristos, ca expresie a revelaţiei divine, coboară în adâncul fiinţei umane pe unda de lumină a energiilor necreate, pentru a o înălţa spre strălucirea cerească, adică, spre asemănarea cu Dumnezeu, prin rugăciune, asceză şi efectul tămăduitor al revelaţiei! Ca perspectivă de abordare, Biserica este cadrul contextual în care se realizează mântuirea subiectivă a omului prin harul Sfântului Duh, spiritul care se revarsă dinspre Biserică în albastrul ceresc, prin trupul transfigurat al Mântuitorului Hristos. Astfel, prin energiile Duhului Sfânt, Biserica păstrează o relaţie fundamentală cu Iisus Hristos, Care coboară spre credincioşi şi Se Înalţă cu credincioşii către Sfânta Treime, pentru ca aceştia să se îndumnezeiască prin Sfânta Biserică. Din această perspectivă, harul cunoaşterii supranaturale a lui Dumnezeu se împărtăşeşte omului credincios prin Sfânta Evanghelie şi prin Sfintele Taine aduse înaintea omului credincios de către preot, ca un semn văzut al prezenţei nevăzute şi revelate a prezenţei lui Hristos în Biserică. Prin Sfânta Evanghelie harul se adresează mai mult intelectului uman, mentalului revelat, iar prin Taine se arată mai mult esenţa individului întrupat, dar numai în măsura în care Tainele se adaugă Evangheliei. De aceea, prin Botez, Mirungere şi Euharistie, ca şi prin regăsirea vieţii spirituale, adică, prin efortul spiritual al credinciosului, acesta se încorporează în Hristos, primeşte existenţa creştină, adică, revelaţia hristocentrică şi hristomorfică, precum şi forma şi viaţa de zi cu zi! Tocmai prin această comuniune a omului cu Dumnezeu, care poartă numele de sinergie, pentru că ne arată ceea ce înseamnă lucrarea omului cu Dumnezeu, se produce o modificare profundă în fiinţa omului, pe care antropologia ortodoxă o înţelege ca o transfigurare sau ceea ce numim îndumnezeirea omului. Prin harul primit în taina Botezului, Mirungerii şi Euharistiei, dar şi prin lucrarea duhovnicească a omului se produce în fiinţa acestuia o metamorfoză care transformă energia pusă în serviciul patimilor instinctuale ce destructurează natura omului, în energie pusă în slujba virtuţilor raţionale, care îl înalţă pe om spre asemănarea cu Dumnezeu, trecând progresiv prin faza de purificare, iluminare şi de unire cu Milostivul Dumnezeu. În acest sens al meditaţiei revelate, Sfântul Grigorie Palama spune că numai învăţătura pe care am primit-o ne spune că nepătimirea nu constă în stingerea părţii pasionale, ci în mutarea dinspre rău spre mai bine. Ca urmare, noi am primit un trup, nu pentru a ne autodistruge, stârpind în noi orice activitate corporală, ci pentru a respinge orice dorinţă sau faptă păcătoasă! Ca urmare, putem afirma că oamenii nepătimitori au partea pasională a trupului lor încă vie, iar, făptuind binele, nu o anulează, deoarece comuniunea cu harul divin nu ne îndepărtează de pornirile pasionale ale trupului, ci le transfigurează, le sfinţeşte, le îndumnezeieşte, ca o dovadă că Biserica nu este o instituţie statică, ci reprezintă o mişcare dinamică de transfigurare a revelaţiei divine!
Prin Botez avem începutul, iar prin Euharistie sfârşim firul vieţii!
Dacă viaţa creştinului este ca o pregătire pentru participarea la harismele Sfântului Duh, la naşterea din nou a vieţii, această reconfigurare îşi are punctul de plecare în actul de intrare în Biserică, în actul prin care devenim mădulare ale trupului bisericesc prin Botez şi Mirungere. Ne dovedim iubitori ai Bisericii, nu doar prin acceptarea unor principii sau axiome teoretice sau a unor angajamente morale, ci printr-un act duhovnicesc ce constă în afundarea şi scoaterea de trei ori din apa Botezului, printr-o legătură faptică şi sensibilă cu îngroparea şi Învierea lui Iisus Hristos. Cel ce vine la Biserică este «îngropat ca un om vechi» şi înviază, prin întreita afundare, la viaţa Sfintei Treimi! Desigur, această «îngropare» acceptată de bunăvoie, după modelul lui Hristos, este punctul de plecare al nestricăciunii creatului şi nicidecum dizolvarea şi dispariţia sa, fiindcă se săvârşeşte în apă, ca un simbol şi ca o matrice fundamentală a vieţii, ca un principiu constitutiv al naturii vii. Pentru că din apă a ieşit pentru prima dată viaţa, cea dintâi diferenţiere inaccesibilă gândirii umane, iar, din apa Botezului răsare viaţa cea nouă, Taina ce revelează diferenţierea radicală a ipostasului personal faţă de supravieţuirea individuală în faţa morţii! Tocmai de aceea, Preotul Trupului euharistic invocă lucrarea dătătoare de viaţă a Sfântului Duh, tocmai pentru a transforma semnul văzut al îngropării şi al învierii în fapt! Pentru că în felul acesta, omul încetează de a mai fi o simplă individualitate, ca într-o succesiune biologică, ci, el intră acum în comuniunea sfinţilor, în realitatea treimică a vieţii. Fiecare dintre noi primeşte numele unui sfânt şi realizează dinamic în persoana sa revelarea iubirii lui Dumnezeu, iar, în măsura în care viaţa pământească se desfăşoară între leagăn şi mormânt, viaţa creştinului ortodox se desfăşoară între Botez şi Euharistie. Prin Botez avem începutul, iar, prin Euharistie sfârşim firul vieţii! Dacă după trup ne naştem din mamă în cadrul familiei şi al neamului, după duh ne renaştem în Biserică, în comuniunea de iubire a fiilor lui Dumnezeu. Pe firul acestei idei, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae face referire la Sfântul Grigorie de Nyssa, când precizează că acei ce păcătuiesc, chiar dacă au trecut prin apă, n-au trecut prin apa tainică, însă aceasta poate că ar trebui înţeleasă în sensul că nu au luat, botezându-se, toată hotărârea de a folosi puterea ce li s-a dat la Botez, pentru a opri pofta să treacă la păcat. Ca şi în cazul botezului copiilor, cei din jurul lor nu pun toată sârguinţa în a-i deprinde să folosească puterea primită la Botez, pentru a nu mai cădea în robia păcatelor! În concluzie, Biserica este creatoare de sfinţi şi e numită ca Maica Domnului, «Născătoare» de dumnezei. Dar, prin abaterile necontenite ale firii omeneşti, putem spune că Împărtăşania în raport cu Botezul este ridicarea bruscă a vieţii personale la nivelul haric iniţial, la nivelul sublim al sfinţeniei! Ca urmare, Împărtaşania este scara spirituală, iar, tot substratul educaţiei cu adevărat creştine constă în raportul acestor două Sfinte Taine, una prin care începem viaţa şi alta prin care o continuăm şi o desăvârşim!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
