În marea Lui bunătate şi milostivire, Dumnezeu îi întinde inelul Lui de logodnă şi Harul Său acestei lumi zidită din nimic şi îl cheamă pe om la credinţă, pentru a-l scoate din umbra morții și a-l uni cu El, cu cerul şi cu pământul, dumnezeirea cu omenitatea, pentru a da la o parte păcatul din adânc al omului care se lasă coleşit de demon. Pentru că aşa cum vede Dumnezeu această zbuciumată istorie, ne credem civilizaţi, dar, trăim într-o lume desacralizată, care uită de Creatorul, întrebându-Se mereu: ,,Când va veni Fiul Omului, găsi-va El oare credință pe pământ?” (Luca 21,17), ceea ce înseamnă că Dumnezeu a vrut să spună: ,,Suie-te prin toate făpturile la Mine, Viața cea adevărată”, ca o confirmare a faptului că Dumnezeu unit cu toată făptura Lui și, în chip sublim, cu omul, care spune cu uşurinţă: «Doamne, Tu ești acolo, sus, la originea tuturor, departe în timp și departe în spațiu, iar noi suntem aici, departe de Tine, în lumea seculară a veacului acestuia! Credem că le avem pe toate și Te-am uitat pe Tine, și fără Tine petrecem cu ele. Ne împlinim poftele prin ele! Dar, cât de tragic! Fără Tine petrecem numai cu cele trecătoare, create din nimic, petrecem în întuneric, pierduţi în latura și-n umbra morții! Știm că Tu ai zis: ,,Despărțiți de Mine nu puteti face nimic”, pentru că în realitate, rămânem cu acest nimic, noi, cei zidiți din nimic, din neant. De aceea și auzim nu o dată spunându-se, când cineva își dă obștescul sfârșit: cutare a trecut în neființă, în neant, şi parcă am devenit filosofi ai neantului», pierduţi în spaţiu!
,,Când va veni Fiul Omului, găsi-va El, oare, credință pe pământ?”.
Dincolo de abisurile acestui neant, însă, ne cheamă glasul Lui Hristos: ,,M-am pogorât din cer, din veșnicie să Mă unesc cu tine și cu cele aduse din nimic, din neant, și pândite de neant, ca să le dau și să vă dau eternitate, întâi de toate, ție, omule, care te rogi în fiecare seară”, pentru ca fiecare dintre noi să spună: «Atotțiitorule, Cuvinte al Tatălui, Tu singur fiind desăvârșit, Iisuse Hristoase, pentru multă milostivirea Ta, nu Te dezlipi de mine, robul Tău, ci odihnește întru mine pururea, Cel ce ești păstor bun al oilor Tale! Nu mă da ispitei șarpelui, nici nu mă lăsa în pofta satanei, că sămânța putreziciunii este întru mine», mai ales că această sămânță a putreziciunii și a morții, semănată de demon, prin care el vrea să ne despartă de Domnul, ne face să spunem: Pentru că mă rog către Preacurata, cea care Te-a purtat pe Tine, Viața nepătată, neîntinată, nestricată, pururea Fecioară, a lui Dumnezeu Mireasă, care pe Dumnezeu-Cuvântul cu oamenii ai unit prin prea curată nașterea ta, și firea cea lepădată a neamului nostru cu cele cerești o ai împreunat», rostind acestea ca la Sfânta Împărtășanie. Tresaltă de multe ori firea fiecăruia dintre noi, când spunem adesea lucruri nebănuite, când ne vedem în slăbiciunea noastră, în neputința noastră trupească sămânța putreziciunii, când ne vedem în slăbiciune, spre deosebire de clipa când ne vedem pe un piedestal falnic și măreț, şi ne cuprinde ispita trufiei. Desigur, în aceste două cazuri, omul este decăzut şi despărțit de Dumnezeu, fie, că îl sminteşte măreția, bărbăția, frumusețea cuiva, fie că îl coboară neputința, putreziciunea care e deja semănată de demon! De aceea, să avem trează în suflet numai teologia rugăciunii, gândirea rugăciunii! Să înţelegem de aici că numai în Dumnezeu este salvarea noastră, viața noastră, iar, fără El, rămânem în lumea morții întunecate. Căci Dumnezeu a creat lumea aceasta, dar și-a logodit-o Lui prin Harul Lui, care este inelul nostru de logodnă cu Dumnezeu!ar, El a devenit Mirele Bisericii, pentru că așa Îl numește și Sfânta Scriptură, spre a ne cununa Lui, mai ales că faptele noastre sunt logodna Împărăției. Unul care tălmăceşte greşit învăţătura Bisericii, rătăceşte cu mintea şi consideră că în afara Casei Lui Dumnezeu e silirea, iar înlăuntru se naște convingerea, interpretând Sfânta Evanghelie în chip exclusiv juridic, autoritar, cauționând chiar violența, care anulează voința, libertatea conștiinței, crezul lăuntric, deschizând în istorie calea abaterilor şi a ereziilor! Dar, Dumnezeu veghează mereu, ca întreg lucrul Bisericii să se împlinească numai prin puterea Duhului Sfânt, iar, pe bună dreptate, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: ,,Cel ce ucide un eretic săvârșește un păcat de neiertat”, pentru că un lucru nu-l săvârșește Dumnezeu, acela că nu impune ca să-L iubești, căci, în necesitate nu e virtute, iar, ce este impus ca necesar, nu mai este virtute!
,,Împărăția cerurilor se ia prin străduință, și cei ce se silesc pun mâna pe ea”!
Pentru că numai în libertate este virtute, de aceea, adaugă Sfântul Vasile cel Mare: ,,Dacă i-ai luat virtuții libertatea, i-ai luat esența”, aceste spuse întărind pe cele ale Mântuitorului, care afirmă că: ,,Împărăția cerurilor se ia prin străduință, și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 1, 12). De bună seamă că în toată făptura este prezent Dumnezeu, Harul fiind legătura de unire între lumea zidită, creată din nimic, și Cel Ce este Veșnicul Creator, iar, aceasta o dobândim prin rugăciune! Un rugător din Patericul egiptean a dat un răspuns care ne pune pe gânduri mereu, pentru că a fost întrebat, de care fapte se teme diavolul mai mult şi care sunt puterile care îl opresc pe el, la care răspunsul a fost dat chiar de către demon: «Trei sunt puterile pentru care noi nu ne putem atinge de cel credincios: unul e darul pe care îl poartă el atârnat de grumaz, altul e apa, iar apoi e Trupul Lui Hristos», cu alte cuvinte, semnul și darul pe care-l poartă creștinii la grumaz e semnul Sfintei Cruci, apa e Taina Sfântului Botez şi Trupul reprezintă dumnezeiasca Împărtășanie, iar, cei care se simt loviți, bântuiți de duhurile rele să cugete totdeauna la aceste trei daruri dumnezeiești, care sunt o ofrandă adusă lui Dumnezeu! În concluzie, să ne simţim cu evlavie smerită în starea aceasta de oferire, de jertfă, pentru că jertfa nu e moarte, e sfârşitul numai al răului, al păcatului. Altfel spus, moartea pare inconștientă, pe când jertfa este săvârşită conștient, jertfa e «da», moartea e «nu», jertfa e lumină, moartea este întuneric, jertfa e profeție, viziune a viitorului, a învierii, iar, profeția morții e adâncul pământului! Deci, starea aceasta de jertfă, de oferire lui Dumnezeu a vieţii noastre devine o premisă pentru întâmpinarea venirii, întrupării Fiului lui Dumnezeu, când creștinii se spovedesc și se împărtășesc! Rugăciunea smerită, nu trebuie s-o rostim fără cugetare în suflet, căci, atenția numai la trup, o îndrept către muritorul pierdut, fără să simt că e darul lui Dumnezeu! Cu aproape zece zile înainte de Sărbătoarea Naşterii Domnului, am putea spune ca Sfântul Arsenie Boca: nu trebuie să ne împărtăşim pentru că se apropie Crăciunul sau Paştile, ci, ca să fim mereu cu Hristos, pentru că unul dintre fruntașii fariseilor Îl roagă pe Domnul să ia cina în casa lui, după care Mântuitorul răspunde chemării și luând seama cum ceilalți invitați își alegeau locurile, foloseşte prilejul și-i povățuiește: ,,Când ești chemat împreună cu alții la vreun ospăț, nu te așeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat altul mai de cinste decât tine! Și venind cel care te-a chemat pe tine și pe el, îți va zice: Dă acestuia locul. Atunci, cu rușine, te vei duce să te așezi pe locul cel mai de pe urmă! Dar, tu așază-te în cel din urmă loc. Și văzându-te cel ce te-a chemat, să-ți zică: «Prietene, mută-te mai sus»”, ceea ce înseamnă că Domnul Iisus Hristos, ne previne și ne ferește de calea dureroasă care ne dă în jos, care ne prăvale, pentru că de jos, nu ai unde să cazi! În schimb, ai unde să urci cu duhul, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu!
Profesor Vasile GOGONEA
