1.Termenii asociați
De ce este nevoie de literatură? Literatura e necesară ca metabolism. Literatura beletristică este o știință a sufletului; ea, desigur, ci nu tehnologia. Gonçalo M. Tavares e de părere că literatura e o cale de-a merge către binele din noi, dacă, firesc, nu ne-am pierdut umanismul.
Dacă așelabora un elogiu al literaturii aș reaminti câteva echivalări de epocă ale ei; aș identifica următorii termeni asociați: mitologie eficientă, nebunie, inteligență liberă, bucurie, tandrețe, purgatoriu catharsic, sacrificiu necondiționat, dorință ardentă de a scrie, miracol de expresivitate, culoare de sentiment, gândire speculativă, ficțiune, experiment doctrinar, știință a textului, artă a vorbirii, relevare a realului ascuns, relevare a unor secrete sacerdotale, reprezentare mimetică, paramimetică, antimimetică/dorică, ionică, corintică, rugăciune, euforie, extaz mistic, memorie introspectivă și transistorică, atenție la dialog, creație totalistă, viață resurectată, imaginație revoluționară, spiritualitate în acțiune, filozofie a binelui (în luptă cu răul), religiozitate motivată (și emoțională), teorie estetică și comparatistă a limbajului, schimbare de paradigmă crucială, logică stilistică, instrument rafinat de cunoaștere, luciditate aprigă, reflecție abisalizată ori reveriantă, nostos al departelui (exprimat prin toposul călătoriei), nevoie organică a scrisului ca exerciții autoreferențial, adicție pozitivă (marcată de decizie, adică de alegerea opțiunii), furie animalică, sălbatică, monolog interior (excitat, surescitat), instinctul de a spune altfel ca alții povești/înscris în ADN-ul nostru…
2.Misiunile și calitățile
Deci, ce este literatura? Întrebarea e hamletiană ori bloomită? E rilkeeană ori goetheeană? Calificativele pot fi de ordinul miliardelor cosmosului galactic. Câți autori atâtea literaturi. Câte capodopere, atâtea răspunsuri, care de care mai autorizate, care de care mai învederate să traseze o serie practic infinită de variante ale definiției.
Unii ar putea afirma că literatura e politică, ideologie, examen clinic al unor cazuri de solitudine a(b)ulică, solitudine în fața unui destin inclement bazată pe-o ambiție de a măsura indolența (a se înțelege prostia lumii). Alții ar putea considera că literatura e cultura în contra naturii (ori viceversa?!). Existența morală în contra deșănțării este deseori pedepsită cu o drastică judecată? Onoare în contra deșertăciunilor? Noblețe în contra libertății (sau exact pe dos, atunci când a fi liber înseamnă a-ți nega titlul de nobil elitist, rigid, înfumurat, dar în realitate un ins meschin, insipid, stupid, grotesc – n.n., IPB).
Misiunea literaturii rezidă în viciul lecturii și în patosul scriiturii – mi-ar replica Matei Călinescu. Unei lecturi virginale ar trebui să-i coexiste o carte genială (în care instinctul autentic, cel al originalității, să absoarbă erudiția, până la alchimie circulară (cea a timpului mitic). Calitățile literaturii alcătuiesc o constelație de valori: diacronice și sincronice, catedralice și structurale, abstracte și concrete, clasice și moderne (postmoderne și transmoderne n.n. – IPB), romantice și manieriste, simboliste și suprarealiste, intensive și extensive, omogene și eterogene, lege și joc, analogie și substituire (a unui univers real cu unul imaginar).
Dacă te lași furat de-o ficțiune poetică, trebuie să te „transmuți” în dicțiunea autotelică. Dar să nu fugi ca poet, romancier, dramaturg, eseist, istoric și critic literar, teoretician ori psiholog analist de vigurozitatea literaturii ca alternativă la nefericire; și nici de presiunea teribilă a literaturii ca soluție a nefericirii. Dimpotrivă, să-ți asumi, uneori eroic, rolul de a demasca erorile și ororile politicului în foarte necesarele utopii – distopii – antiutopii.
3.O critică a așa-zisei religii woke
Tel-Queliștii au crezut – și pe bună dreptate – că prin imaginarea semnului literatura este punerea într-o trirelație inclusă semiotic: interioară, virtuală și actuală; relația simbolică, paradigmatică, sintagmatică. Trirelația aceasta generează o triadă a conștiințelor: simbolică, paradigmatică, sintagmatică, care realizează viziunea prin profunzime, trăire, abgrund, dinamism al imaginii, perspectivă, citat insurecțional, imaginație de arpentor, de geometru, de proprietar al lumii.
Cu literatura în suflet – întrucât „cărțile au suflet” – mă încredința Nicolae Manolescu, în 1995, când îl întâlnisem cu prilejul alegerilor prezidențiale din partea PAC, la intrarea în Gorj, pe o ploaie torențială ca să ne continuăm „tovărășia” cu un interviu în cadrul emisiunii „Scaunul electric” de la Radio Târgu-Jiu, apoi, a doua zi, la Biblioteca Județeană „Christian Tell” Gorj, ca să-și lanseze antologia din seria de volume „Teme”, „Cărțile au suflet”, apărută la editura Moldova, și în fine la un restaurant din „insuliță” pentru a-i solicita o convorbire mai lungă, ajutat și de amicul comun Ion Pecie, așa am meditat ciclic în funcție de suprinzătoarea-mi devenință auctorială, complexă, poliedrală, publicistică vreme de încă trei decenii (1995-2025).
Cărțile – reconchid – ne însuflețesc fantezia, imaginația; ne reîncordează actul criticii vizibilului și invizibilului, a nonvizibilului, a imaginației înseși, a iluziei realiste, a limbajului coercitiv, a celui neutru, a celui literar însuși.
Drept urmare pledez înfocat, demn, dur, reinaugural pentru a critica – de ce nu? – chiar și evoluția literaturii care a decăzut (de pildă cu falsul fenomen al așa-zisei religii woke pentru „elitiști”, pe care, nu onest și ferm până la capăt, Jean – Francois Braunstein o denunță și „atacă” în cartea sa „Religia Woke. Cum a căzut pradă Occidentul unei mișcări iraționale”, apărută la editura Humanitas, București, 2024, 224 pagini – n.n., IPB) mai încoace în eon (iar dogmatic? Fundamentalist? Totalitarist? „Canonic”?, antidemocratic? – n.n., IPB) într-un, de fapt, periculos simptom al caducității „obscurantismului” obraznic, culmea culmilor, instituționalizat în marile universități „tradiționale” ori academiile „înțepenite” precum și cea autohtonă care a refuzat recent a le acorda unor scriitori emblematici ca Mircea Cărtărescu și Marta Petreu titlul de membru corespondent al Academiei Române (vezi textul lui Ion Pop din „Observator cultural” și apoi reluat în „Apostrof” – n.n., IPB).
4.Reprezentarea ideii secrete
Oh, de ce au cărțile atât de mult suflet în ele? În povestirea fiecăreia, cititorul îmi suspectează entuziasmul de euforie. Ei, și? Spontaneitatea scriiturii evidamente strunită de-o știință a textului reliefează, constant, transistoric, ceea ce Nicolae Manolescu numește „desenul din covor” (în cartea-i cu același titlu apărută la editura Cartea Românească, în 1988, în 254 pagini – n.n., IPB). „Desenul din covor” este pecetea autorului, imaginea primordială ușor – rapid recognoscibilă, și fața covorului e rezervată numai ochiului înțelept al lui Dumnezeu. Adică – ne lămurește Nicolae Manolescu – „viața noastră, atâta vreme cât o trăim, se aseamănă cu dosul covorului; moartea îi pune deodată în evidență desenul de pe față”. În acest sens trebuie înțeles Malraux când a afirmat că moartea transformă orice viață într-un destin.
Într-adevăr, abia din acest punct de vedere firele și nodurile încep să se lege într-un destin coerent.
De altfel și George Călinescu susține în „Istoria literaturii” că elementul dramatic cel mai important din biografie îl constituie destinul; că ceea ce ne mișcă în viața unui erou, personaj, protagonist etc. este simultaneismul dintre înfăptuirea pas cu pas a unei virtuți care se desemnează de la început urmând a se îmbogăți, cu o puzderie de note sufletești, nuanțe previzibile și imprevizibile (chiar cu o bună doză de mister). Oricum, ordinea, forma, textura unei cărți, fie ea de proză, de poezie de teatru, constituie într-o bună zi, pentru cei inițiați, o reprezentare completă a ideii, secrete, pe care autorul a dorit s-o ilustreze: inima operei, organul vieții ei lăuntrice, reale și fantastice totodată.
Dacă o carte ar fi cum o casă (construirea ei e deja cuprinsă în locuire – n.n., IPB), temeiul ei ar fi limbajul; creația poetică află prin construire esența locuirii, care și recunoscută e ființa însăși (Sein) a omului; căci Martin Heidegger meditează elocvent asupra lui Frieden (a fi adus la pace): „A locui, a fi adus la pace înseamnă: a rămâne ocrotit de jur împrejur în Frye, adică în acel ceva liber (Freie) care ocrotește orice lucru întru esența sa. Această ocrotire este trăsătura fundamentală a locuirii”. Însă abia creația poetică este cea care face ca locuirea să fie locuire într-un limbaj propriu, sufletesc; creația poetică lasă locuirea să survină în mod autentic.
Prin „fereastra luminată” a acestei case (cărți) se pot uita, ca să vadă, doar inițiații în tainele reflectorilor: „Scriitorul este un inventator de conținuturi sufletești. Aflat mereu în fața unor ferestre luminate ale sufletului el încearcă să-și închipuie (prin imaginație/fantezie) ce este dincolo de ele, și înlăuntrul casei (limbajului) și în afara ei (lui)”. (Nicolae Manolescu, Cărțile au suflet, editura Moldova, 1995, pp. 190-193).
Un comentariu Ion Popescu Brădiceni
Scriitor, doctor în filologie, ziarist
