Există o filosofie a Literaturii? De ce n-ar exista? În definitiv, orice filosofie își are rădăcinile într-o mitologie a raționalismului. Mama literaturii este, încă din antichitate, istoria. Abia în romantism a apărut critica literaturii, ca o disciplină-soră, aproape geamănă. Ca o disimulare necesară, a fost apoi inventată ironia drept atitudine transvaluativă.
Această filosofie a Literaturii vizează accesul plenar la sensurile culturale, la unitatea și identitatea unei metalimbi stilistice, poetice, narative, a unor idiomuri imaginare, ficționale, fantastice etc.
Hermeneutica se referă specific la organicitatea unui sistem literar raportabil la standardele universale, la un canon înalt și tutelar, reprezentat de pildă de Homer, Dante, Shakespeare, Goethe, Eminescu, Pound, Eliot, Macedonski, Celan, Chifu, Fundoianu ș.a.
Zona de expresivitate în care mi-am aruncat mereu ancora de stabilitate topologică și topofilică, a fost evident cea transmodernistă și transdisciplinară.
Personal, am promovat, cu o constantă strategică, filosofia transmodernistă a cărei cheie rămâne trialectica antihegeliană, terțul inclus fiind prea la îndemână ca să nu faci apel la el: emoția, firească, vitală, transfiguratoare a unor stări esențiale de resituare fie ontologică, fie axiologică (termen de relație fiind gnoseologia teleologică).
Metodologia opțiunii fundamentale te poate conduce spre-o insularizare totalistă, însă și în acest caz (studiu de caz) principiul operei deschise trebuie să primeze, ca la Daniel Defoe, Umberto Eco, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu ș.a.
Am în vedere considerente precum transcenderea granițelor naționale (care în prezent vizează globalismul creator simultaneist – n.m.,I.P.B.); matca generatoare subiectivistă-obiectivistă (care pe traseu a cunoscut o resinteză a sensibilității cu conceptualismul, a ideației din poezie cu simțirea, a Occidentului cu Orientul, a contextului cu viscerele, a egoului cu idul; rezultatul a relevat structuri complexe, juxtapuneri insolite, scurtcircuitări ale istoriei culturilor și civilizațiilor europene și extraeuropene.
Filosofia literaturii se manifestă în insurgența unui curent literar, într-o paradigmă emergentă a unui sistem filosofic (fie și doar reamintindu-ne că estetica e o ramură a filosofiei – n.m., I.P.B.). Aș avansa ipoteza revoluționară indicată de teribila necesitate a redescoperirii sinelui răsturnată în oglinda eului, de-o asemenea manieră încât istoria sacră cade-n profanitate, fiind anulată deseori de un antiumanism feroce ca-n existențialismul traumatizant (vezi literatura unor Hugo, Camus, Kafka, Musil, Sartre, Malraux, Istrati, Kees, Jarrell, Mureșan, Moldovan, Pantea), ș.a.
Modernismul a cucerit rapid mapamondul. L-a îngurgitat cu o sațietate ciclopică, la o adică perfect explicabilă. A fost vorba de emanciparea imediată de sub tirania clasicismului (fie el antic ori referențial – n.m., I.P.B.). Până și Harold Bloom cade-n capcana pe care parcele i-au întins-o (ori sirenele emancipării de sub presiunea retoricii tradiționale, a unei etici, fals degripantă de o prozodie mecanică); evoluția a luat-o, cu fermitate, în direcția entropică a prozei albe, derimând, deritmând, destanțând poemul, eclipsându-i ideația încât aceasta să nu se dezlipească de lucruri spre a le masca concretețea. Adică ‒ să-l citez pe Wallace Stevens – „nici o idee în afara lucrurilor” / „nu idei despre lucruri, ci lucrurile însele”.
Poezia metafizică și tehnica simbolist-dramatizată a corelatului obiectat se contaminează reciproc; dobândirea unei coerențe structurale extrem de dense este asigurată prin ambiguitate, ironie, paradox; toate elementele texturale antinomice se află într-un echilibru tensionar, dinamic; economia riguroasă a mijloacelor, orchestrarea savantă a efectelor (parțial taumaturgice, magice, extazice – n.m., I.P.B.), caracterul memorabil al secvențelor verbale atât în sine cât și-n curgerea lor reclamă un altfel de model (de pildă al Mariannei Moore ori al Anei Blandiana – n.m., I.P.B.); astfel, ce ne încredințează Marianne Moore? Că stringența este cea dintâi dăruire a stilului; că ceea ce prețuim în el e principiul care rămâne ascuns; că simțământul cel mai adânc se arată întotdeauna în tăcere și în reținere implosivă, adică într-o filosofie atașată ființării vii, sociale și politice.
Asta deoarece – să-mi fie cu iertare – eu situez politica pe același aliniament cu filosofia: această dificilă temă urmând ca o abordare într-unul din episoadele viitoare. Neuitând, totuși, acum să așez un text inclus între filosofie și politică și anume democrația; căci, nu-i așa; dacă democrație nu e, umanism nu este.
John Berryman exclamă undeva (pare-mi-se într-un sonet – n.m., I.P.B.) „Ce chemi tu la viață e o mare făptură: a ta însăți”. Merlin vrăjit doarme, într-un poem al lui Richard Wilbur, în farmecul înalt al unei închipuiri „închis ca într-o stâncă”. Iar Sylvia Plath „se pregătește să facă față creației gata născute”. „La întâlnirea aceasta între două lumi și două cu totul incompatibile moduri de timp, materia primă a gândurilor noastre „friptură, cartofi prăjiți – capătă aureola revelației, ambrozial”, Ana Blandiana își pune mâna cu stiloul pe rana cauzată de singurătate: stiloul e ca un stilet ce ucide și scrie înfipt în iubire până-n prăsele” Mircea Cărtărescu consideră la rându-i poezia ca vârf al cunoașterii; afirmă că onirismul și vizionarismul scrisului său este dublat de raționalism, cartezianism, de înțelegerea realității, de citirea omnivoră și lectura transdisciplinară: scrieri științifice, fizică cuantică, biologie, istorie, matematici, logică, topologie, parazitologie, tratate despre gândirea de poet vizionar a lui Dumnezeu (după el, Nicolae Coande a publicat o carte despre Dumnezeu, poet și protector al lumii, în 2020). Robert Frost (1924-1963), cu care iată, am fost contemporan nouă ani), definește poezia ca „singurul mod permisibil de a spune un lucru în timp ce înțelegem de fapt altul”.
Ne place să vorbim, ca poeți (mie, fiului meu Silviu Doinaș Popescu) în parabole și alegorii; deci suntem filosofi autentici, naturali, capabili să opunem rezistență, mărar timp de o clipă, confuziei din jur.
În concluzie filosofia literaturii pune în ecuație și problematizează inteligent categoria Witzului / Spiritului. Filosofia este însuflețită de spirit, iar poezia de latura ei romantică. Pe aripile reflecției poetice, eu însumi am îmbunătățit imaginarul reflecției ca-ntr-un șir nesfârșit de oglinzi.
Și pentru mine, principiul suprem al întregii filosofii este Eul pur, absolut, adică Eul în măsura în care este simplu Eu, deloc condiționat încă de obiecte, dar plasat în libertate; adică Alfa și Omega tuturor filosofiilor este libertatea. Aspectele pe care am insistat în opera-mi romanescă, poetică, eseistică, criticoistorică și hermeneutică, teoretică și pragmatică m-au arătat ca istoric al popoarelor, al exercițiilor majore de libertate realizată ca umanitate și transumanism / în ansamblul ei, ca promotor al vieții spiritului de realizare și ca dezvoltare a libertății umane în lume.
Pe Poezie se poate conta ca pe învățătoarea omenirii: monoteismul rațiunii și inimii, politeismul imaginației și artei, iată de ce are nevoie, din nou, prezentul transmodernist; prin urmare mitologia (populară și cultă) trebuie să devină filosofică, pentru a face rațional poporul, iar filosofia trebuie să devină mitologie pentru a-i face sensibili pe filosofi; de-abia de-atunci va fi între ele (adică între mitologie și filosofie – n.m.; I.P.B.) o unitate nesfârșită. Am ilustrat acest foarte succint „expozeu” teoretico-practic cu noul volum de poeme intitulat ciudat, obscur, disimulat: „Poemele Călugărului-în-albastru, trăitor în Ezoterezia”, în pregătire pentru Editura „Limes”.
În felul lui, ezoteretic, Nichita Stănescu vedea „rolul literaturii” la fel de important ca rolul științei. Or filosofia e o știință. Ambele „discipline” se ocupă cu contemplarea lumii din afara și dinlăuntrul ei. Întrebarea fundamentală a filosofiei literaturii se rezumă la a lua act de suprimarea absurdului. Despărțirea de absurd coincide cu revelația morții. Nimic nu este mai firesc decât absurdul. Adică – traduc eu, hermeneutul de serviciu, absurdul exprimat de literatură încetează a mai fi absurd. Cum orice formă de exprimare implică o ordine, prima ordine revelată și mai apoi scrisă a fost descoperirea morții. Astfel, descoperirea morții, scrierea descoperirii morții semnifică întâia degradarea absurdului. Descoperind moartea, literatul, scriitorul, dar mai cu seamă poetul – filosof ignoră absurdul, îi substituie postulatul, legea naturii vii și eterne.
Din punctul de vedere filosofic, mitul – ca formă originară a literaturii – e o exaltare a întâmplării de a fi. Oricum, ca și Constantin Barbu, continuu să afirm că ensistența literaturii e adăpost al enstazelor lui Ens ca Ființă și ins. Literatura, doar ea, ca și filosofia, poate să evolueze de la nimic la Ființă, la Metaființă și la Transființă. Căci „existență către trancendență”: a fi personalitate creatoare, capabilă să conjuge spiritul eontic cu filosofia omului pururea tânăr (al lui Eminescu și Noica). Căci Ființa este eternitatea (esternitatea) care se manifestă ca autofondare – transstituire a lui ens imaginarrum.
Cum deci trântesc capacul peste fântâna inspirației, să precizez că miturile sunt cele mai vechi și primele mărturisiri în memorie ale despărțirii unicului de propriul său număr UNU; și că întâmplarea supraviețuiește legii.
un eseostudiu de Ion Popescu-Brădiceni
