I.Tulburătoarele modulații
I.1.Munții, poeții
La Bușteni, la sfârșit de august plouă. Când nu plouă, munții-s cu creștetele-n nori. Ei sunt mai poeți ca mine, poetul cu capu-n norii reveriei. Eh, scriu și eu această antitranspoziție, în care precisul și indecisul se dizolvă într-o expresie melodică și discret melancolică. Frunte-n frunte, biserica monastirii Caraiman și Muntele Sacru încoronat cu ceața zărilor își adăpostesc călugării, frații care le stau alături la muncile zilnice/silnice.
I.2.Trandafirul galben
La Bușteni, la sfârșit de august, e de cele mai multe ori soare. La Cabana Roșca, miros, după un zăton răpăitor pe acoperișuri, un trandafir galben care-mi ascute simțurile ca pe lasere, ca pe săbii de Toledo, ca pe lame de ras suedeze.
Mania-mi speculară e singurul antidot împotriva sentimentului Neantului. Aici îmi remaniez, îmi reanimez trăirile poetice, recitindu-l pe Stéphane Mallarmé (în traducerea lui Ștefan Augustin Doinaș) Fondatorul.
I.3.Absolutul: gândirea gândirii
La Bușteni, nelipsita oglindă din baie mă reflectă gol, după dușul revigorator. Dar elanu-mi creator se izbește-n negativ de un zid imaginar (chinezesc ori al războiului rece (și economic) dintre Rușii lui Putin, SUA ale lui Trump și Uniunea Europeană). Mă repliez din acest nihilism total, în bucuria pură de a petrece, aici în creierii munților, o vacanță cu iubita mea soție, Gabriela.
La Bușteni, pentru mine Absolutul e gândire a gândirii, individualul e subiectivitate pură (deci hazard care efectuează, acum, trecerea spre universal), iar realizarea spiritului absolut se face în dialectica Frumuseții – și ea nu posedă decât o singură expresie Perfectă: Poezia. Decantarea realului degajă Lumea Ideilor din care omul poetic merge de la fapt la Ideal.
I.4.Magia rimei
Dar la Bușteni tulburătoarele modulații ale lui Poe nu mă ispitesc. Ci mă atrag mai degrabă cele ale unor Carl Sandburg, Edgar Lee Masters, Robert Frost, Robinson Jeffers. Ci se potrivesc mai curând imagismul și cosmopolitismul unor Amy Lowell, Hilda Doolittle, T.S. Eliot, Ezra Pound.
Experimentez eu însumi un distih: Ne-om întâlni la ora 1 fix/ c-un domn poet pre nume Petru Ptyx. Urmat de un altul: Magia rimei e-o plăcere pură/ Versu-i rostit de vreo streină gură? Și de un al treilea: Oglinda îmi aduce-n casă-o stea./ Reflectă-n ochiul ei o moarte grea? Hai să-l încerc și pe cel de-al patrulea, poate Coana Inspirație îmi dă verde la talent: Când tinde spre purificare-n limb/ Limbajul redevine virginal/ prin alchimia unui scrib tribal/ ca zeu urmând eu însumi să mă-nnimb”. Ah, a ieșit un catren!”
II.Starea de poezire
II.5.Cartea: chintesență a Universului
La Bușteni, evenimentele pe care le trăiesc în dublu plan logic (adică hegelian) și analogic (adică baudelairean), pe care însă le reconciliez mallarméan, mă dinamizează efectiv.
CARTEA: simbol și chintesență a Universului. De altfel, cea mai recentă apariție editorială a mea, am intitulat-o exact în acest sens: „Cartea Vieții – Supremația Eului”. După acest prim volum vor urma încă vreo trei-patru volete: în definitiv Marea Operă e visul oricărui poet major al literaturii române: „Ieșirea spre cer”, „Vânătoarea de stiluri”, „Elegiile din Ezoterezia”. „Întoarcerile acasă ale lui Constantin Brâncuși”.
II.6. Arhitextura interioară
La Bușteni, recitesc deci pe Mallarmé și am brusc revelația că student fiind l-am aprofundat cu sârguință, grație și îndemnurilor colegului meu Marius Ghiță (azi Marius Ghica) și ale profesorului meu Jean Louis Courriol. Am receptat de la Mallarmé funcția metaforei, procesul de transmutație a materialelor semantice într-un athanor imaginar, știința combinațiilor neașteptate, tehnica anjambamentului, structura abisală a poemului, la gloire ardente du métier, conștiința deliberată a poieticului (adică poieinului), carnea vocalelor și osatura consoanelor, fenomenologia fonetică (și transfonetică) a cuvintelor – cheie, arhitectura interioară, subliniată de potențele muzicale ale limbii, vaporizarea concretului pentru ajungerea la abstractul ideii, hiperermetismului metodic, recuzita simbolistă (de care am uzat în cartea mea fundamentală (în două volume) „Serile la Brădiceni”), imaginația artizanală (la care am recurs în suita poemelor mele transpedagogice, cumva printre puținele care se revendică din poemele pentru copii compuse precum Arghezi la „bătrânețea”-i extrem de fertilă creator, și ale lui și ale mele impecabil construite, în manieră mallarméană și valéryană) ș.c.l.
II.7.Era înserărilor brădicenene
Tot despre ce-am învățat eu de la Mallarmé: arta de a sugera cu ajutorul cuvintelor fluidizate atmosferizate, de a metamorfoza lucrurile demoniace ori dimpotrivă angeliace, eșafodarea altei realități, pur verbală, în care domnia Cuvântului „brut” încetează, adusă în stare de grație, de poezire, aceasta dobândește o valoare oarecum autonomă, eliberată de lucrul real pe care-l indiciază și numește, reinstituindu-i statutul cel nou, uneori/deseori imprevizibil. Cedând inițiativei cuvintelor, poetul le consideră vii (ontocuvinte), pe care poetul le activează ca să le treacă din potențialitate într-o stare de acțiune vibrantă, după logodna lor inevitabilă, deliriționistă; cititorii pot constata (stupefiați?) dispariția elocutorie a poetului; ca să nu tresar efectiv uluit că versul ezoteric „decisa eră înserează” mi-a furnizat (evident prin aportul memoriei involuntare) titlul „Serilor la Brădiceni”, volum inaugural al erei „înserărilor brădicenene”).
II.8.Exces de narcisism?
Preocupat de reinstalarea limbajului în locul privilegiat al originilor, unul abscons, acolo unde abisul tragic dintre real și vorbire se abolește, am recuperat și resuscitat locul geometric al acestei alchimii – vers-tipar de bază (tradițional).
Transreligiozitatea versului clasic mi-a răscumpărat pesimismul inițial (adică expresionist)) și mi-a corectat un hiat existențial. Suspansul theoretic, versul fulgurant, metafora-vector au subminat pe dedesubt (T. Arghezi practica „scrierea pe dedesubt”), așa cum un thyrs trebuie înghirlandat: atât reperele materiale (ritmul-rima) cât și posibila arhitectură (în speță forma fină a sunetului pe care și eu o cultiv cu succes) cu vădită imaginație structurală. Unii i-ar spune acestui exercițiu al meu de autocunoaștere/autoscrutare narcisism. Ei, și? Ei cu treaba lor, eu cu orgoliul meu, de poet, deja „clasicizant” în băieri și îmbăieri lustrale.
III.O paradigmă a Noii Scriituri
III.9.Boiuri și roiuri
Mizez și eu pe mirajul interior al cuvintelor-cheie (ca și Mallarmé fără a-i fi neapărat emul?) pe distanța mereu oscilantă între semnificant și semnificație (pentru mine, poezia pură spre care tind constă din sonorități fie diafane fie melodice), pe valoarea de intersecție a flashurilor, pe acea ambiguitate fie metafizică fie, dimpotrivă, cuantică, o ars combinatoria inovatoare, pe hermetismul genuin (adică spontan dar deja „șlefuit” doctrinar). Poezia-mi e din agile unde, cu „ferestre” spre profunzimea abstrusă? E din asceze și splendori, din vulcanii pulsatorii și nori fantasmagorici, din roiuri astrale și izvoare erotice murmuitoare ce m-au învestit ca poet „străvechi” dar mereu în mepriză și în clinamen.
III.10.În vizită la… Cezar Petrescu
La Bușteni, am vizitat Muzeul Memorial „Cezar Petrescu”, împreună cu Gabriela-mi soție. Am ieșit din măreața casă uluit, copleșit, înminunat, reînarmat cu voința de a citi și a scrie în continuare. Omul acesta, mort la vârsta mea de azi, de acum, consemnez și această „transversalie” autobiografică, a fost fabulos, un extraordinar profesionist al scrisului și un gazetar strălucit, contemporan cu G. Călinescu, divinul istoriocritic literar.
A trăit între anii 1892-1961, ultimii 24 de ani (1937-1961) în vila impetuoasă cu subsol, parter și etaj (ba și cu mansardă) împănată cu biblioteci și rafturi de cărți (12000 de volume) și cu 16000 de reviste și ziare în care evident a publicat el sau în care s-a scris despre opera sa de peste 60 de titluri.
Expoziția documentară îl prezintă pe Cezar Petrescu și în postură de grafician și de traducător. Prozele sale (fie romane pentru adulți, fie povestiri pentru copii) au fost traduse în numeroase țări europene (inclusiv în Rusia). Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Al. Philippide, Mihail Sadoveanu, Eugen Simion, Mircea Eliade, Demostene Botez ș.a. i-au dăruit cărțile lor cu dedicație de respect, admirație, prietenie. În muzeu se află și o foarte prețioasă colecție de artă (sculpturi, picturi, grafici, desene) ale unor Oscar Han, Iser, Demian, Jiquide, Theodorescu-Sion ș.a.
III.11.Cantacuzino Castle
Am încheiat săptămâna de vacanță la Bușteni cu o zi petrecută în incinta lui. A fost construit de Gheorghe Grigore Cantacuzino, cu soția sa Ecaterina (născută Băleanu) în amintirea străbunilor pentru adăpostul urmașilor între anii 1901-1911. De altfel, Nababul a construit trei palate: la Bușteni, București, Florești, dând astfel o nouă strălucire neamului cantacuzinilor. Castelul Zamora are în grădină sculpturi ale unor artiști plastici contemporani, dar în interior regăsim deosebite decorațiuni.
În această reședință de vară cantacuzină, simbolurile celtice străvechi, cât și simbolismul arhitectural neoromânesc, sunt special alese de către prinț împreună cu reputatul arhitect Grigore Cerchez, figură marcantă de altfel a curentului neoromânesc. Palatul Cantacuzino întrece și celebrul castel Peleș, având 30 de camere, iar decorațiunile depășesc toate așteptările avizaților celor iubirori de lux și celor atrași de un aer romantic pronunțat. Castelul este din piatră cioplită la exterior, iar fundația este realizată din beton. Construcția are formă de U și este de tip pavilionară. Intrarea principală din piatră ne revelă influențele stilului brâncovenesc, iar arcadele geamurilor și terasei sunt similare cu cele de la Palatul Mogoșoaia.
III.12.Crucea lui Vlaicu și Harold Bloom
A fost o vacanță perfectă? Cred c-a fost și-i mulțumesc cerului că ploile au fost rare și scurte. Că molima de Covid nu mi-a afectat libertatea mișcării în societate. Am servit masa la două case selecte: Casa Ancuței și Casa țărănească. Am făcut drumeții prin împrejurimi. Am cumpărat presa de la un chioșc zilnic. Și mi-a rămas timp să citesc „Greața” lui Jean-Paul Sartre. O săptămână de vis? Aproape. Bucegii sunt impunători prin masivitatea lor. Iar Crucea lui Vlaicu străjuie zona și noaptea ca o stea de foc rece.
„La Naussée fusese refuzată inițial de editura Gallimard, aspect esențial: și primă instanță de valorizare a sa, căci refuzul era impactul relevant pentru noutatea operei literare, ca atare. Sartre a devenit astfel precursor al Noului Roman. Dar relația ar putea fi răsturnată: mitul deschizătorului de drumuri, al înaintașului, al geniului premergător, predecesor, care precedă ceva sau pe cineva etc. poate reliefa că Noii Romancieri îi sunt precursori, în măsura în care „Greața” își revelează calitatea de „nouă scriitură” doar citită prin grila de lectură diferită de „noua scriitură” a acestora.
Întocmai, Harold Bloom vede în precursor un „creator de nou limbaj”, de „inovator” al unei noi paradigme literare-stilistice-filosofice-poetice, reconsiderate ca „intimări ale nemuririi” efebului ca anti-natural, ca antitetic în raport cu cei de dinaintea lui.
La rându-mi am lucrat din anul 2000 încoace la instituirea direcției transmoderniste în România și a noului curent doctrinar căruia i-am spus, deloc orgolios, transmodernism.
Analizând, comentând bivalent, alte creații ale unor foarte importanți scriitori/poeți/critici literari, contemporani, mi-am analizat totodată propria-mi creație: poezie, proză, eseu, critică, istorie literară etc. (vezi masiva-mi „Istorie transmodernistă a literaturii române contemporane” cu titlul „Scriitori români contemporani și cărțile lor esențiale”, din 2023, ediția a II-a, revizuită și adăugită, numărând 1690 pagini). Și-am fost mulțumit!
Ion Popescu Brădiceni
