1.Rostirea esențială și rotirea astrelor
În anul 2024, Gabriel Liiceanu, renumitul filozof, amic bun cu eseistul și hermeneutul Andrei Pleșu, a publicat la editura Humanitas (care l-a transformat în „vedetă” a literaturii române pe Mircea Cărtărescu, uneori cu asupra-de-măsură, gest totuși motivat integral și onest – n.n. IPB) o carte de excepție a universitarului și academicianului Mircea Flonta (născut în anul 1932 – n.n.) cu un titlu intrigant, fascinant, chiar straniu aș putea aprecia fără a comite un abuz de receptare: „Fascinația absolutului, Filosofia speculativă în viziunea lui Lucian Blaga și Constantin Noica” (Ediția fiind îngrijită de Grigore Vida, cu un cuvânt al autorului, din septembrie 2024 – n.n., IPB).
Mircea Flonta a mai publicat tot la Humanitas: Filozofia cercetătorului/Înțelegerea fizicii cuantelor la Niels Bohr și Werner Heisenberg, în 2022; dar s-a mai ocupat și de filozofia limbajului, de gândirea lui Immanuel Kant și Ludwig Wittgenstein. În viziunea lui Mircea Flonta marile spirite se întâlnesc: tot așa, Lucian Blaga și Constantin Noica, care și-au identificat, fiecare în manieră identitară, o suprametodă, care au ridicat experimentul în teritoriul „clasic” al calității imperturbabile. Adică tot ce scrii trebuie să exprime crezul personal, dar personant din antichitatea grecolatină încoace, convingerea lăuntrică de-a fi pus într-o rostire esențială, „rotirea astrelor”, de-a fi prilejuit exercițiului speculativ inspirată de-acel daimon tutelar al transgresării limitei, transversării intervalului, transfigurării oricărui topos existențial (dinspre mit spre religie și dinspre religie spre umanism – n.n., I.P.B.).
2. În numele trandafirului
În „Jurnalul de la Păltiniș” și „Epistolar”, Gabriel Liiceanu a făcut din Constantin Noica un model (și totodată un irepetabil metamodel – n.n.). A inventat o „școală de filozofie”, a promovat un portret de eroiard ascetic, dedicat numai culturii majore, de rang european și mondial. Cum am avut ocazia rarisimă să urc, student prin anul al III-lea, la Păltiniș, și să-l întâlnesc cu noroc, întrucât tocmai se pregătea să plece la București, să dea la tipar o prefață la nu-mi mai amintesc ce volum al unui filosof clasic, pare-mi-se, totuși, din Grecia Antică, pot afirma eu însumi că avea o figură tipică de „cărturar” parcă atunci descins, cu o mașină a timpului, din „Numele trandafirului” al lui Umberto Eco, care poseda secretele deveninței universale a omului care a trăit spectaculos și sacrificial (cum Bruno, Hus, Bonaparte – n.n.) și care nu s-a lăsat ucis de teroarea stalinisto – comunistă. În van a năzuit să-i umbrească ceasul de glorie inexpugnabilă, performativă, categoric transtemporală. Alexandra Laignel – Lavastine, în „Filozofie și naționalism. Paradoxul Noica” (în traducerea lui Emanoil Marcu, volum lansat pe piață tot de Humanitas, în 1998 – n.n., I.P.B.), unde-l acuza fățiș pe marele filosof naționalist de comunism și ceaușism antidemocratic.
3. Un soi rar de Don Quijote
Mircea Flonta are curajul și verticalitatea morală de a-i apăra „turnul de fildeș” și „fortul” în natura muntelui mult mai aproape de cer decât câmpia, în care s-a dedicat ideilor reci, dar care, reintegrate într-o poveste” (ca-n „Povestiri despre om” – n.n., I.P.B.), se reconfigurează sensibil – emoțional, regența intelectului coabitând cu metafora, cu metonimia, cu hiperbola, cu litota etc. A fost, Constantin Noica, un soi rar de Don Quijote, nealienat de litera și presiunea cărților, ci doar aplecat asupra slujirii nu a virtuților cavalerești, ci asupra conceptelor abstracte pe care se pricepea, precum Martin Heidegger, să le-mbrace în veșmintele accesibile oricărui spirit preocupat de universul bibliotecii bibliopolisiene. De exemplu, fiind în închisoare, avea forța interioară de a se sustrage regimului crunt al torționarilor (cărora prozatorul și prietenul meu, Adrian Alui Gheorghe, demască ororile comise în romanul „Urma” – n.n., I.P.B.), de a-și autocrea o alternativă a supraviețuirii prin evadarea în vreo problematică stranie, aparent „nod gordian”. Undeva, într-un interviu, arăta că uita de condiția de pușcăriaș (din cauză că fusese redactor la ziarul „Buna Vestire” în septembrie – octombrie 1940, funcție din care plecase la Institutul Român din Berlinul hitleristo – fascist).
Or, ziarul „Buna – Vestire” (apropo, un roman al lui Nicolae Breban se numește tot așa: „Bunavestire” – n.n., I.P.B.), a servit propaganda Mișcării Legionare. Dar să reînnod firul editorialului. Într-o zi de prizonierat, într-o celulă, cu pereții mucegăiți în pardoseala umedă, s-a concentrat asupra unei salutare metode/suprametode pentru stabilirea comunicării cu presupuse inteligențe extraterestre. Într-o altă zi s-a axat pe recapitularea etapelor de evoluție a filosofiei de la presocratici până la Hegel și Husserl. De altfel, își devotase întreaga carieră academică sau științifică, metafizică și hermeneutică pe spunerea lucrurilor esențiale, parcurgând cu memoria praguri greu de trecut. Dar el le-a trecut pe-o punte de ani, care l-a determinat să exclame că „trei lucruri ne pot lăsa indiferenți: politica, istoria și timpul. Tot ce e bun, tot ce e cultură, iese din timp. Refuzul lumii nu e o lașitate, ci o înțelepciune materializată în promovarea cauzei emancipării și libertății omului cu toate resursele speculației ontologice”.
Așa se face că opera capitală a lui Constantin Noica e tratatul de ontologie „Devenirea întru ființă”.
Ion Popescu Brădiceni, doctor în filologie, scriitor și gazetar
