I.Despre pace și război
I.1.L-am citit pe Hegel
Pacea. De la antici la transmoderni, ea s-a numit Pax magna, Pax Romana, Pax Americana.
S-a numit simbolic dar n-a fost curată, întrucât era obținută și menținută prin război.
Dialectica n-a devenit o trialectică. Și azi se derulează războaie pe planetă. Rusia-Ucraina, SUA-Israel-Iran; și care și pe unde or mai fi fiind.
L-am citit pe Hegel și-am înțeles că pacea e mereu într-un context dat și are un specific al ei, uneori, vai, fundamentat religios (ca de pildă cel al Islamului autocratic și genocidic – n.n., IPB).
Am citit și recitit, cărți, și despre pace și război, de autori români și europeni, și am reținut aspectul esențial că iubirea e întotdeauna terț inclus, care poate reduce bucuria și tristețea la un sentiment superior și extazul împăcării contrariilor pe „terenul” heracleitic al unui timp al reconcilierii.
Încerc să nu cad într-un patetism conjunctural, dar o grijă heideggerianosartriană mă tot sâcâie, ținând să mă copleșească cu norii ei novaligieni ori cu pericolul unor amenințări de recurgere la bombele nucleare.
Prăbușit, în fotoliul din biroul meu de scriitor și ziarist profesionist, mă manifest plenar, năzuind să ameliorez conflicte grave, prin vocea-mi „naivă” (în sens schillerian și hölderlinian – n.n., I.P.B.) și – cum altfel? – „universală” și „hermeneutică” -, adică să reîntorc amarnica umanitate la unanimitatea conceptului de «pax magna democraticea, unul deloc nou, ci poate metanou, aliaj superb de liniște, prosperitate, binețe, adevăruri complementare (și ce dacă?! – n.n., I.P.B.) reduse la o unitate inalienabilă, frumusețe reciproc îmbrățișată, ecologism transfrontierist…
Am folosit cele trei puncte căci paradigma sociopoliticoetică și esteticomorală ar putea fi extinsă la infinit (vorba fiind aici de niște opinii ale unor Brâncuși, Noica, Eliot, Pound – n.n., I.P.B.), căci ar trebui să-i reamintesc omenirii despre protejarea naturii, despre cultivarea pământului, despre fericire, despre libertate, despre drepturi cetățenești invariabile, despre acea trăire «întru» satisfacții autoreferențializate (adică profund reîntoarse în meditație și intemplare, în ideologie firească, fără fratricida luptă pentru putere, pentru bogățiile subsolului, pentru materiile prime, pentru apele planetei etc.).
I.2.O bunăstare fără precedent
Astfel că Terra se confruntă și în prezent – ca și în trecut – cu conflagrații inimaginabile, apocaliptice și escatipice, distopice și antiutopice. Se tot împiedică la tot pasul de tot soiul de tirani macabri, lugubri, strigoi ai unor medievale inchiziții și regimuri dictatoriale (leniniste, hitleriste, maoiste, putiniste, hortyste, naziste, iraniene etc.).
Deci să reînnod firul roșu, cel al lui «Pax Magna Democratica». Subiectul e de-o stringentă actualitate iar marii poeți ai lumii l-au tot abordat: tematic, ideocratic, stilistic, poezesc; de la Homer și până la Paul Eluard, de la Ioan Budai Deleanu până la Varujan Vosganian; mențiunea-mi, adăugită, ține să remarce că și romanticii, și simboliștii, și existențialiștii, și suprarealiștii, și post-/meta-/trans-moderniștii) au militat, cu inteligență și cu imaginație, cu devoțiune și plăcere intelectuală de o înaltă calitate noologică și peripatetică, pentru pace.
Of, ce cuvânt magic: PACEA lungă, nesfârșită! Ah, ce fuziune miraculoasă a tuturor antitezelor! Din păcate, rămase într-un „orizont de așteptare”, pare-se, de neatins.
Astfel, în loc să devenim fermieri, păstori de oi și de suflete, lucrători pe șantierele industriale pașnice ale patriei, profesori universitari, savanți, muzicieni, artiști, jurnaliști, cercetători, oameni de afaceri, manageri de instituții culturale, actori, ne militarizăm, ne înarmăm împotriva unor sinistre ocupații „străine” de orice scop futurist, de orice destinalitate comunicațională.
Națiunile batjocoresc noțiunile sacre, refuză cu obstinație să aleagă calea dreaptă spre progres, spre biruința luminii asupra întunericului, spre oficierea unor dezvoltări economice și filosofice, a căror concretețe să explodeze într-o bunăstare materială și spirituală fără precedent! De ce, oare?
II.Inspirarea încrederii
II.3.Reveriile livrești
Pacea ogoarelor cea de sub nucul uriaș, fabulos din capul sâliștii; pe sub umbra lui trece un pârâiaș, plin cu țipari și raci arămii și proști.
Pacea școlarului care eram, naiv și sentimental, (re)citind de regulă câte-o carte de povești, basme, povestiri, „o mie și una de nopți” arabo-persane, epopeile grecești și indiene, pe Eminescu din scoarță-n scoarță, ca prozator îndeosebi, și pe Creangă ori Slavici, Sadoveanu ori Petre Ispirescu.
Pacea livezilor cu pomi fructiferi, a dealurilor cu plantații de viță de vie, a tradițiilor, obiceiurilor, ceremonialelor, ritualurilor de peste an.
A visurilor, a lecturilor în transă, în vreo oază simbolică.
Pacea scăldatului în apa Bistriței cea repede curgătoare, ori în apa Bâlții cea brăzdată de șerpișori subțiri și confraterni cu noi, cei trăitori într-o semisălbăticie edenică.
Pacea orelor de școală la Drăgoiești, cu dascălii Rică Dogaru (3 ani) și Gicu Blendea (un an), eu fiind monitorul celor patru clase, elev precoce, inteligent, compunând poezii imitate după clasicii pașoptiști (Bolintineanu, Alecsandri, Alexandrescu) ori după Coșbuc, Topârceanu, Goga, Cotruș.
Pacea, deloc înșelătoare, a reveriilor livrești, a „rătăcirilor” peregrinare pe tărâmurile imaginarului, însoțit de personaje „ilustre” precum Contele de Monte Cristo, Don Quijote, Romeo, Sărmanul Dionis, Ieronim, Părintele Ghermănuță, Păcală, Arap-Alb ș.a.
Pacea tuturor gâzelor și vietăților, melcilor și ciupercilor, fragilor și murelor de rug care împânzeau „peisajele” grigoresciene înconjurătoare.
Pacea păsărilor cântând de mama focului, a turmelor de oi, capre, vaci, cai, boi, păscând regește pe plaiurile domoale ori mai înalte ale Brădicenilor și ale Gorjului.
Pacea acelor Forme mirabile, ale unor sănătoase evoluții ontologicofenomenologice.
I.4.Scoaterea din ascundere
Îl relecturez pe Martin Heidegger, stârnit de tema și de idea eseului de față; A FI ÎNTRU IDEE. Pentru acest hermeneut prodigios, pacea înseamnă gândire evocatoare, confecționare de bunuri, sălășluire întru binefacere, deschidere, înălțare, construire, întemeiere, statornicie, comunicarea între păstrătorii adeveritori, relație de atragere, poetizare, creativitate practică, capacitatea de a sluji un ideal propriu și de a plăsmui, eliberare de îngrădiri, proiectare, accedere la propria ființă, edificare, îndreptarea către înalt, atitudinea interogativă, fabricarea de produse într-un spațiu liber, arta dialogului, valorificarea efectivă a ansamblului punerilor în ordine, asigurarea libertății, a ceea ce este cutezat, adăpostit, ocrotit, vegheat; garantarea odihnirii, după transpunerea în operă a unui obiectiv măreț, în regim de acțiune și faptă; îndrăgirea internațională (globalizarea pozitivă), înlesnirea strângerii laolaltă, realizarea unității de sine prin instrucție și educație, a cuprinderii care unește prin aflarea pe drumurile negocierilor oneste și asumate moral, prin capacitatea de a inspira încredere și de a fi răspunzător întru aducerea la îndeplinire.
Astfel, esența tehnicii este de ordinul modalității de scoatere din ascundere (adică al adevărului (Wahr-heit) a „artelor frumoase” (adică poietice).
Este Ge-stell-ul bazat pe științele naturii; și tocmai datorită faptului că esența tehnicii moderne rezidă în Ge-stell, tehnica este obligată să folosească «știința exactă a naturii». Ge-stell-ul este elementul ce strânge laolaltă. Esența tehnicii moderne îl aduce pe om pe calea aceleiași scoateri din ascundere prin care realul devine pretutindeni situare-disponibilă.
Concluzia este că Ge-stell-ul este o punere în ordine instituită de destin (eine Schikkung des Geschickes). Ca atare, dacă ne deschidem anume esenței tehnicii, ne găsim pe neașteptate preluați într-o revendicare eliberatoare, entuziastă, revoluționară.
III.Crengile de măslin
III.5.Elogiul păcii
Se flutură crengi de măslin. Eu, singur, sub boltă beau vin. Ce vin? Unul hristic, divin. Și păcii un elogiu i-aduc la umbra Bătrânului Nuc în care un geniu mai doarme și-acum. În zare sunt focuri învăluite în fum și-n aura nervaliană și sferică, uite, aproape de izvor și Biserică.
Iar crengile-s mâini care-anunță că-n păsări, în flori, în copii stau zei mereu pregătiți să reînvie arhetipuri, nu pe măștile obscure ci de-a dreptul pe chipuri.
Se flutură crengi de măslin. Eu, solitar, tăcut mă închin. „O, Doamne, te uită la noi, adună-ne-n straniu convoi și scoate-ne din acest infernal război; îndreaptă-ne pașii spre frumosul zăvoi! Apoi, ni te-așază-nainte că bun ești, și mare, Părinte! Deschide-ne calea cea dreaptă! Din teamă Tu fă-ne-nțeleaptă a firii petrecere! Știm, că-i greu dar noi toți Te iubim!”
Se flutură crengi de măslin când brusc lângă talpa-mi un crin superb a țâșnit de sub piatră. „Acesta-i răspunsul Tău, Tată! Atunci celebra-vom grădinile-n zori! Deveni-vom în ele Niște Nemuritori?”.
III.6.Poeți ai libertății
În 1957, Eugen Jebeleanu a tipărit la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (E.S.P.L.A.) o antologie cu tălmăcirile sale din „Poeți ai libertății”. Firește că nu putem vorbi de libertate dacă în acea țară nu e pace. Îmi închipui cât de tragic se trăia în Parisul ocupat de naziștii lui Hitler ori în Londra bombardată de aviația germană; sau în țările Ocupate de Rusia bolșevicostalinistă ș.a.m.d.
Poeții tălmăciți de marele poet Eugen Jebeleanu fost-au cu toții fii și ostași mândri ai libertății. Temnița, prigoana, moartea nu i-au ÎNSPĂIMÂNTAT. Destui poeți români au plecat în exil: Virgil Gheorghiu, Ștefan Baciu, Ion Caraion, Nina Cassian, George Astaloș, Paul Celan, Dinu Flămând, Virgil Ierunca, Gabriela Melinescu, Ion Negoițescu, Dan Petrașincu, Dorin Todoran, George Uscătescu, Matei Vișniec ș.a.m.d. Au putut astfel să se manifeste în pace și în libertate.
Eugen Jebeleanu îi traduce prin urmare pe Louis Aragon, Ady Endre, Joseph Attila, Radnoti Miklos, Rafael Alberti, Pablo Neruda și alții.
Toți aceștia au demonstrat sensul combativ al vieții, slujiți de mijloace poetice exemplare. Simbolurile lor vehiculează, uneori cu motivat patetism, un conținut uman, de o zguduitoare autenticitate.
În cazul lor, viața și poezia au făcut corp unic. Operele lor au năzuit reoglindirea însăși a celor mai esențiale, mai vizibile, mai secrete mișcări ale existenței, ale luptei mulțimilor pentru pace, libertate, dreptate, adevăr istoric. Destui dintre ei au trăit târâți prin lagăre de exterminare, arestați pentru vina de a fi militat împotriva masacrelor hitleriste ori fasciste maghiare ale „Crucilor cu săgeți”.
Poezia lor a căpătat accente dramatice, virile, revoluționare, elegiace (vezi „Elegiile din Antile” ale lui Nicolas Guillen – n.n., I.P.B.) dintre care menționez „Elegie pentru Jesus Menendez” – o capodoperă a luptei eroice pentru libertate a unui sindicalist american incoruptibil, plin de umanitate și modestie, iubit de masele populare.
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor, doctor în filologie, ziarist, profesor universitar
