Editorial – Poetul și Poemul – Oratoriu pentru Pacea Mondială – un eseopoem politic de Ion Popescu Brădiceni

1.Năucit de neostalinism
Simt uneori necesitatea de a arde
etapele evoluției poeziei contemporane. Să
mă situez înlăuntrul ficțiunii
și dicțiunii, căci oricum adevăruri pe
planetă nu există și nici c-au existat
vreodată. Situația literaturii de azi în România
e tare gravă (căci e gângavă), e îngrijorătoare
(întrucât cuvintele-s în stadiul de târâtoare)
pe nisipurile mișcătoare ale dunelor din deșert.
Dac-ar fi să spun lucrurilor pe nume,
ar trebui, probabil, să ne certăm încontinuu
și să-mi fie imposibil la nesfârșit să te iert.
Simt uneori nevoia să evadez din acest ghetou
permanent (care-i azi patria noastră cea pribeagă
pe toate meridianele globului, până și-n
nefericita aia de Chină ori de Tanzanie).
Bietul Serghei Esenin călare pe-o sanie
cu „Ceaslovul satelor” sub braț e de-acum
o revoltată fantasmă, îngrozită de cumplitul
război al lui Vladimir Putin împotriva Ucrainei.
Printre zdrențele hainei putrezite, scheletul
scârțâie sinistru; în van carnea neantului
năzuiește-a se depune pe dânsele întruna
plânsele de poporul încă aflat într-o robie
transistorică, încă năucit de neostalinism.

2.Mirosind a versete
Farfalla se sperie când doganienii
îi poartă trena la nunta-i din
codru. Albert Opertil e ginere,
venit din Petra nabateenilor.
Joanna Lumley e nașă, iar naș
Cesar Vallejo, sosiți pe rând cu-o mașină
a timpului încă din zorii luminoși
ca oglinzile: imperturbabile lansând
ardente tăceri cu-o grandoare fireșă,
fină, precum nisipurile deșertului în cânturi de-aur.
Drusilla traversează în costumu-i de ambră o
ficțiune. Garderoba-i alimentată
de pirații hialoizi descinzând cu
corăbiile lor din Ținuturile Secrete.
Pironiți pe cruci, au aerul unor strigoi
stropiți cu ceai de ghimbir și de spânz.
Augemblickul e ludicomagic, iar
traversarea Drusillei dărâmă grilaje,
în căutarea-i înfrigurată a Nemuririi.
Ay, însuși Timpul miroase a versete, înșirate
pe sfori de tei, în Valea Miradoniz, al
cărei râu absorbise jăraticul sudorii
Vameșilor conducându-i pe ultimul drum
pe Lazăr cel în lințoliu și pe Ruth cea
sacră, cea pură, ca spicul de grâu, cum
Floarea-de-nu-mă-uita picotind.
Meditații secrete levitează peste
ulcelele de lut și ulcioarele cu apă vie
ale lui Anansi, zeul-păianjen.
Farfalla tare se bucură: pe planetă
o să fie din nou frumusețe și pace.
Mai ales că de-o vreme doar pe mine mă place.

3.Poetul: preot cartezian al miracolului

Și totuși majordomul nu bravează inutil
în slujba Poeziei; „Nu se merită,
Domnule, crede-mă, dacă nu te adaptezi
noii logici postmoderniste și tehnicilor
aferente acesteia, publicul își va retrage
Ambasadorul Plenipotențiar de la Curtea
Lecturii Neîntrerupte. Trebuie să incluzi
muzica, artele (grafica, pictura, filmul),
scenariile halucinante. „Nu, n-am
că cedez la presiunile non-poetice (pur
vizuale/virtuale). Voi continua să cred că
orice experimentalism trebuie să aibă niște
Limite ale poeticității; altfel capodoperele
n-or să mai învingă mileniile. „Te înșeli
amarnic, maestre, calcă-ți pe umbră și
autocorectează-ți mesajul: fă-l politic,
fă-l erotic, fă-l transparent, fă-l
tranzitiv, conexează-l cu alte forme
esteticoexpresive, altfel, zău, cărțile ți
se vor prăfui în rafturile vreunei
labirintice biblioteci (precum acelea
imaginate de Borges, Eco, Fawles,
Pound, Baconsky, Doinaș, Tzara,
Cărtărescu, Stratan).

2.Și totuși majordomul Palatului Mitomagiilor Resurecte se menține ferm pe poziții: „Domnul Benjamin Fondane însuși a admis că până și în critica imaginației pure energia se materializează în dans al gândirii și între meditații/contemplații alternative; căci a fi poet înseamnă a multiplica dialectica temporală a trandafirilor din rezervație; și a opta pentru vibrație, pentru surprinderea mișcării înseși a creației vivante”, „Băiete, continuu să nu fiu de acord, căci Poezia autentică dacă nu e stil nu e deloc. Dacă dispar metafora, metonimia, alegoria, parabola ezoterică, orice comunicare fluentă decade în vorbire incontinent. Orice discurs rămâne într-o banalitate de prost gust (kitsch – îi zic mândri, gonflați – iresponsabili la o adică) postmoderniștii (prăbușiți în pastișă, în parodie, în textilism). „Și mă rog, maestre ce recomanzi la schimb?”. „Cum ce?Noua paradigmă a transmodernismului, care produce revoluția dinspre regiunea intimă a subiectivității spre suprafață; unde pasiunea profundă este categoric surrealistă, iar poetul e un preot artezian al miracolului.

4.In memoriam Taras Sevcenko
Am găsit în grădină un hulub mort
Fusesem la Clubul Scriiptoriei
fantast, cu oglinda-mi din dotare.
Agenții secreți mă înconjuraseră,
flecărind, în barul „La colț”, cu
câte-o halbă de bere în față. Știam
că-s mereu urmărit ca disident politic.
În hulubărie, își făcuse culcuș puștiul
Tiresias (fiul mamei sale și al tatălui
ce urma să-l trimită la Academia de
asasini) care fugise de-acasă. Însă
Maica Tereza trecea uneori cu câte ceva
de-ale gurii. Încerca motivele urii
să i le reseteze. Puștiul Tiresias nu
se lăsa împăcat: disprețuia toată umanitatea
fiindcă o luase razna; dizertase de la
misiunea de apărare a democrației.
Infame frății ultrasecrete cloceau
falsele revoluții (care instaurau
Dictaturi personale). Și capitalismul
și comunismul sunt două regimuri
nocive, mincinoase, propagatoare de ideologii
funeste, cu-o demagogie efectiv găunoasă.
Am luat cadavrul hulubului și i-am îngropat
ziua răpită de sumbra-i extincție. Tocmai
mă întorsesem de la o înmormântare în familie,
frigul îmi paralizase în biserică și în
cimitir și corpul și voința de
Supraviețuire. Pe fronturile din criminala Rusie
și din Ucraina au căzut în luptă milioane
de oameni, într-un nemernic război fratricid
declanșat de dictatorul Putin, nostalgic
al Imperiului Țarist din cumplita istorie a Evului
Mediu, pe care uriașul poet romantic și ucrainean
Taras Șevcenko l-a criticat aspru și cu-o
hotărâre eroică de nezdruncinat.

5.Nebunul și numărătoarea
E nebun. Toată lumea știe că e
dus cu pluta. Dar e un nebun
cuminte. Vocea îi e spartă, sună
ca un clopot dogit.

Nu țipă, nu urlă, ca lupii, la Lună
nu supără, nu jignește, nu sfidează
Ordinea mondială. Dar el vorbește,
vorbește întruna, într-o
limbă română curată.

Pentru el vorbirea e chiar un mod
de-a sfida singurătatea. Turuie ca
o moară stricată, scuipă, inconștient,
saliva în aerul încintat
al barului prevăzut cu oglinzi.

România e împânzită cu suferinzi
ca el. Cei psihopați în toată regula.
Europa-i și ea – vorba lui Caragiale-
în aceeași cumplită situație.

Politicienii nu pot rezolva nici cea
mai elementară ecuație:
semidocți și impertinenți, sunt cu
mult mai periculoși ca nebunul
din poemul de față.

Viețist de pe azi pe mâine,
mai cumpăr o pâine, o varză acră, un kil
de mere, o bucată de carne macră,
un pui prăjit.
Și scriu într-un stil parabolesc-alegoric
ca să fiu totuși înțeles,
însă obligatoriu ancorat în
Marele Mit, permutat
tot mai des din avatar în avatar.
Domnul care-și servește ceașca de
cafea, de la masa următoare,
ferită de soare ca și-a mea,
îl căinează pe ipochimenul
prea limbut, prea vid și
cu capul pătrat: „Are himenul
creierului, probabil totalmente
uscat, când stai să te gândești:
e-o nenorocire: sărmanul,
e blând din fire; dar
politicianistul de azi e scelerat.
Să-mi consum acest cocoș scopit și eviscerat
apoi copt în cuptor și mâncat cu vin
de Odobești (cât ai număra de la 1 la 8).